„Abisul rus” își intitulează Andrei Pleșu un articol în „Dilema veche” (ediția din 29 iunie - 5 iulie 2023), exprimându-și perplexitatea față de inanalizabilul sufet rus, care produce „supremație ideologic-soldățească, lăbărțare terestră, pe bază de frazeologie „revoluționară”, și spaimă militară.” Am vrea să iubim Răsăritul, iradierea sa spirituală, spune Andrei Pleșu, dar nu ne lasă figurile patibulare, de ieri și de azi, care domină scena politică rusă: Stalin, Brejnev, Putin, Prigojin, Medvedev... Emblemele imperialismului și haosului rusesc amenință întreaga lume, instinctul sinucigaș al rușilor, incapacitatea lor de a se adapta la modernitate, le obturează valorile culturale."

Răscoala, zavera rusă, absurdă și atroce, pornită să înlăture o tiranie pentru a instaura un regim și mai despotic, și mai sângeros, dar și frământările acestui suflet labirintic, rostite de filozofii și scriitorii ruși: „Ce facem?”, „Cine-i vinovat?” „Încotro alergi, tu, troikă rusească?”...

Andrei Tarkovski, marele cineast, le-a sporit intensitatea. Este artistul, creatorul rus la care revin mereu, pentru că mi-a influențat, asemeni multor intelectuali din Basarabia, conformația spirituală.

„Creștini fără credință”

În „Andrei Rubliov” (1965), iconarul cu același nume amuțește. Își asumă o lungă penitență a tăcerii în fața ororilor pe care le comit semenii săi. De la Hoarda de Aur și până azi, în era Putin, am putea spune și noi, spectatorii filmelor lui Tarkovski, crima, violența, trădarea, au rămas constante ale destinului Rusiei.

În „Stalker” (1979), doi neliniștiți, numiți generic, Profesorul (jucat de Nikolai Grinko) și Scriitorul (interpret: Anatoli Solonițîn), pătrund în „zonă”, spațiul interzis de autorități, îngrădit cu sârmă ghimpată, considerat periculos, pentru că îți îndeplinește orice dorință.

Ceea ce se voia o nuvelă SF a fraților Strugațki, la Tarkovski devine o saga a întrebărilor existențiale, un drum al inițierii. În „zonă” cei doi protagoniști speră să afle sensul vieții, să-și ia revanșa asupra eșecului. Îi conduce Călăuza, „Stalkerul” (Alexandr Kaidanovski) – un „blajenîi”, un lumpen, un marginal transfigurat care și-a găsit fericirea într-un loc proscris, acolo unde, dacă nu te ciuruiesc paznicii până să ajungi, te pot doborî propriile revelații. Un loc al iluminării, pentru care trebuie să fii pregătit, dezbrăcat de vanități și patimi. Dar... nu e decât o iluzie. „Toate astea n-au niciun sens, spune Călăuza la final, obosit și dezamăgit de experiența pe care a avut-o cu cei doi. Ei sunt dominați de orgolii, se cred buricul pământului. Fără credință, totul e în zadar”.

În „Oglinda” (1974), Tarkovski încearcă să refacă firul continuității dintre generații – mama și soția naratorului din spatele cadrului (vocea lui Innokenti Smoktunovski) este interpretată de aceeași actriță, Margarita Terehova –, o continuitate întreruptă de represiunile staliniste, de război, apoi de alte represiuni. E memorabilă scena cu mama naratorului, alergând nebunește prin ploaie, la tipografie, pentru a verifica o corectură pregătită pentru tipar. I se părea că îi scăpase o eroare fatală în numele „tătucului popoarelor”. Ar fi costat-o Gulagul, dacă nu mai rău.

„Ce fel de istorie am avut?”, se întreabă Tarkovski în „Oglinda”. Într-o altă secvență tulburătoare, legând epocile între ele, copilul Ignat (un alter ego al autorului-cineast) citește din scrisoarea lui Pușkin către Ceaadaev, datată cu 19 octombrie 1836, în care marele poet rus vorbește despre misiunea aparte a țării sale. „Rusia, cu stepele sale necuprinse, a înghițit invaziile tătaro-mongole, protejând Europa creștină de dezastru. Dar, spune Pușkin, am plătit un preț greu pentru asta: rămânând creștini, am dus o existență care ne-a făcut complet străini de lumea creștină.”

„Ceva legat de conștiință”

În „Solaris” (1968), pe o stație spațială care orbitează în jurul unei planete vii (o planetă-ființă), asistăm la introspecțiile astronautului Kris Kelvin (interpretat de lituanianul Donatas Banionis): iubita sa moartă (jucată de actrița Natalia Bondarciuk) se materializează după fiecare trezire a protagonistului dintr-un somn zbuciumat. „Tuturor ni se întâmplă, îl consolează colegul de stație, profesorul Snaut (actorul eston Jüri Järvet). Tu însă ești un caz special. E ceva legat de conștiință. Este o vină în trecutul tău. Trebuie să te împaci cu trecutul.”

Alteori, în tonul lui Tarkovski apar note acide, sarcastice, când evocă lumea rusească de care s-a smuls (sau, mai exact, din care a fost expulzat de regimul sovietic), cerând azil politic în Italia, unde se afla deja pentru a filma „Nostalgia” (1983). La un moment dat protagonistul, scriitorul Andrei Gorceakov (actorul Oleg Iankovski) îi povestește prietenei sale italiene Eugenia (actrița Domiziana Giordano) un banc despre doi indivizi și o groapă. Unul se află la fundul gropii, celălalt, văzându-l acolo, se repede să-l ajute, i se pare că asta vrea. Într-un târziu reușește și, după ce își mai trag sufletul amândoi pe margine, individul ajutat îi reproșează celuilalt: „De ce m-ai scos din groapă?” Acesta, perplex, îi răspunde: „Cum de ce, am vrut să te salvez!” „Ești tâmpit, eu trăiesc acolo!”

„Trebuie distruse frontierele”

Dincolo de aspectele tragicomice ale realității rusești, există sublimul artei ruse, care merită să fie cunoscut. Scriitorul din „Nostalgia” e de altă părere: „Poezia este intraductibilă”, declară Gorceakov, sfătuindu-și frumoasa interlocutoare să renunțe a mai citi poezie rusă în traducere. Femeia îl privește uimită: „Dar cum i-am fi cunoscut pe Tolstoi, Pușkin, fără traducere? Cum am fi înțeles Rusia?” „Voi nu înțelegeți nicio iotă din Rusia!” „Atunci nici voi, rușii, nu înțelegeți Italia, dacă nu vă pasă de Dante, Petrarca, Machiavelli...” „Într-adevăr, cum am putea, noi, umilii, să-i pricepem?”, o ironizează Gorceakov. Eugenia nu se lasă: „Ce să facem ca să ne cunoaștem unii pe alții?”... „Trebuie distruse frontierele!”, îi răspunde Gorceakov, după o pauză. „Care frontiere?”, „Frontierele dintre state.”

Să fii un creator universal, fără a înceta să-ți iubești țara și fără a renunța să-i adresezi întrebări incomode. Tarkovski, un „făclier” în abisul rus.