O ediție aniversară care a avut genericul „Scena unei lumi libere”. Au fost 25 de reprezentații, inclusiv spectacole radiofonice, concerte și performance-uri artistice sub cerul liber, expoziții fotografice și lansări de carte, iar sălile au fost arhipline.

Voi prezenta în cele ce urmează câteva impresii după vizionarea spectacolului de deschidere și a celui din finalul Reuniunii.

Primul gong: „Mary Stuart”

Producție a Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București. Adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller. Regie: Andrei Șerban. Scenografia: Helmut Stürmer & Corina Grămoșteanu, Decor: Helmut Sturmer.

Distribuția: Mary Stuart – Raluca Aprodu; Elizabeth I – Ofelia Popii; Paulet – Mihai Călin; Mortimer – Florin Aioane; Lord Burleight – Conrad Mericoffer; Lord Talbot – Marius Bodochi; Contele de Leicester – Emilian Oprea; Lord Aubespiene – Mihai Calotă; William Davison – Ciprian Nicula; Kent/ Melvil – Florin Călbăjos.

Un subiect arhicunoscut, intens exploatat în literatură, film și pe scenele de teatru: conflictul celor două regine, două verișoare, una catolică (Mary Stuart) și alta protestantă (Elisabeth), conflict ce a decis destinul Angliei și al Occidentului, se poate spune.

Focalizarea pe Mary Stuart în spectacolul bucureștean promitea o reflecție mult mai adâncă și mai nuanțată a acestei confruntări, or dacă spectacolul s-ar fi numit „Elisabeth” sau „Elisabeta” (precum montarea realizată mai mulți ani în urmă de Petru Vutcărău la Teatrul „Eugen Ionesco” sau, mai recent, la Geneza Art, de Daniela Burlaca) nu s-ar fi putut evita, oarecum previzibil, partiturile eroice și patetice. Aceste ingrediente sunt prezente și în spectacolul lui Andrei Șerban, doar că în „Mary Stuart” – regina Scoției, decapitată ca urmare a unor calomnii demonstrate prea târziu – drama are contorsiuni psihanalizabile, capătă proporții antice și pe drept cuvânt shakespeariene.

Măști amăgitoare

Mary Stuart este întemnițată de mai mulți ani în Turnul Londrei, acuzată de complot împotriva verișoarei sale, căreia ar vrea să-i ia tronul, susținută de francezi și de Papă. În jurul ei se derulează un întreg cortegiu de intrigi și pasiuni: adversari care se dovedesc prieteni, și iubiți care își divulgă caracterul infect, firea înșelătoare.

Paulet o simpatizează pe regina prizonieră, dar își respectă obligațiile de temnicer. Tânărul Mortimer, agentul lui Elisabeth I în Franța, se dovedește un catolic fervent, o adoră pe Mary și organizează un complot ca să o elibereze. Lord Burleight este acuzatorul nemilos, care o interoghează cu brutalitate pe regina Scoției. Lord Talbot este un aliat sincer al întemnițatei și încearcă în van să o înduplece pe Elisabeth să o cruțe, să fie mărinimoasă. Contele de Leicester, un fost iubit al reginei Scoției (lista amanților ei e mai lungă), e un oportunist care vânează favorurile lui Elisabeth și nu ezită să-l trădeze pe Mortimer, pentru a se pune la adăpost de suspiciunile Lordului Burleight ș.a.m.d.

Două regine în oglindă

Miezul intrigii se coagulează în jurul relației celor două regine, care sunt un alter ego una pentru cealaltă – după cum se vede și din artificiul de dinaintea începerii spectacolului, când, în fața publicului, rolurile Mary Stuart și Elisabeth I sunt trase la sorți. În versiunea jucată în seara zilei de 10 septembrie, la Chișinău, Ralucăi Aprodu i-a revenit rolul lui Mary Stuart, iar Ofeliei Popii cel al reginei Angliei.

Evident, nu știm dacă „sorții” nu fuseseră deciși înainte și „hazardul” nu a fost decât o înscenare, dar faptul că cele două actrițe pot interpreta ambele partituri, și încă la cote foarte înalte, fac superfluă orice suspiciune.

Conflictul pentru putere (politică și religioasă) este combinat cu o acerbă rivalitate feminină. Mary a avut o viață erotică tumultoasă, pe când Elisabeth s-a tot jucat cu pretendenții, e nesigură, ezitantă și rigidă în relațiile cu bărbații (și va rămâne „Regina virgină”). Urmărim o ciocnire a orgoliilor, un dispreț reciproc și o sete de revanșă mistuitoare.

Mary Stuart sfârșește pe eșafod, își asumă coroana martiriului. Elizabeth are dileme, ezitări, remușcări (tardive), va dori să își facă uitată crima, declinându-și orice responsabilitate. Pe cei ce au convins-o să o decapiteze pe Mary Stuart îi va decădea din toate rangurile (cazul lui Lord Burleight) sau va porunci să-i execute, ca pe bietul Kent, secretarul ei personal, devenit un martor incomod. Bunul și înțeleptul Lord Talbot va demisiona și va pleca în provincie, scârbit și dezgustat. Duplicitatea, trădarea, cinismul puterii își găsesc o reprezentare magistrală.

Spectacolul are un ritm alert, e ca un carusel într-o mișcare continuă, te ține în tensiune. Aș remarca un singur cusur: textul. Prea mult text. Personajele își turuie replicile, solicitându-ți aproape întreaga atenție pe ceea ce spun – încerci să prinzi toate ițele intrigii și să înțelegi decorul istoric –, în defavoarea altor forme de expresie scenică.

Ultimul gong: „Jocul dragostei și al întâmplării”

Jucat în seara de închidere a Reuniunii, această comedie a lui Pierre de Marivaux, montată de Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, a fost pentru spectatorii fideli, cei care au reușit să vizioneze toate spectacolele din acest an ale Festivalului, un binemeritat prilej de bonomă relaxare.

Regie Ovidiu Lazăr. Distribuția: Silvia – Livia Iorga; Lizeta – Mălina Lazăr; Dl Orgon – Daniel Busuioc; Arlechin – Horia Veriveș; Dorante – Dumitru Georgescu; Mario – Radu Homiceanu; Un lacheu – Ioan Ursulescu.

Pierre de Marivaux este un autor francez de comedii din secolul XVIII, care a înnoit limbajul dramaturgic și a creat dialoguri amoroase, pline de aluzii și subînțelesuri. „Jocul dragostei și al întâmplării” e construit pe situații hilare, provocate ca urmare a unor confuzii de identități – aceeași convenție o folosește Shakespeare în „Comedia erorilor” și-n „A douăsprezecea noapte”. La marele Will, suspansul se menține până la final. La Marivaux confuzia se devoalează treptat, ceea ce sporește intriga și deschide noi ramificații în labirintul sentimental.

Doi tineri din familii nobile, meniți să se căsătorească, Silvia și Dorante, dar necunoscându-se până atunci, decid, printr-o ciudată coincidență, cu prilejul primei lor întâlniri, să se deghizeze în menajera Lizeta (Silvia) și în valetul Arlechin (Durante), încredințându-le să joace rolurile stăpânilor lor. La adăpostul travestiului, cei doi viitori amorezi se vor putea observa și studia mai bine, însă educația și stilul manierat îi va da de gol. Silvia și Durante nu știu că s-au angajat în aceeași stratagemă. O știu tații lor și fratele Silviei, Mario, care participă cu încântare la această conspirație.

Silvia (falsa Lizeta) regretă că valetul Arlechin (falsul Durante) e atât de drăguț și curtenitor și e contrariată de conduita de fanfaron a presupusului Dorante, care o face pe aristocratul. La fel și Durante cel adevărat e fermecat de Lizeta (deghizata Silvia) și regretă că nu o poate lua de nevastă. Ca până la urmă totul să se rezolve de-o manieră fericită.

Jocul echivocurilor, arta seducției, se manifestă în întreaga lor splendoare.

Speranțe pentru Reuniunea viitoare

La finalul spectacolului ieșean, adresând felicitări și mulțumiri actorilor de pe scenă, regizorul Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, și-a exprimat speranța că ne vom revedea la ediția următoare, a XI-a, a Reuniunii Teatrelor Naționale Românești la Chișinău. Cred că mulți dintre noi am avut o strângere de inimă. Doar o săptămână ne despărțea de alegerile parlamentare din 28 septembrie, pronosticurile erau destul de pesimiste și ne întrebam dacă nu a fost tocmai ultimul festival de teatru românesc în Republica Moldova.

Din fericire, democrația a învins. Moldova este liberă. Și teatrul, literatura, cultura în general asigură fundamentul vocației sale europene.