Marcel Ciolacu începuse în forță mandatul de premier, la nivel de imagine. S-a mai împiedicat nițel în chestiunea Abrudan, mai întâi indezirabil pentru SGG (pe motive de aviz de securitate, pe surse), apoi l-a acceptat discret, fără nicio explicație pentru întârziere.

A mai patinat și în chestiunea trupelor germane permanente pe teritoriul României, propunere pe care nu ar fi fost chiar inspirat să o anunțe cu pompă cu câteva ore înainte să fie respinsă de Berlin, care a preferat Lituania.

Una peste alta însă, începutul a fost hotărât la nivel de imagine. Marcel Ciolacu a compus și livrat proiecția unui lider hotărât și stăpân de situație, știind că asta place romanului, nostalgic, mai ales în partea de simpatii pesediste, după ordinea și disciplina din comunism.

Dar cum de ceea ce ți-e frică nu scapi, lebăda neagră l-a izbit în plin pe noul premier cu mult mai repede decât s-ar fi așteptat chiar în cele mai pesimiste scenarii.

Scandalul azilelor lagăre de exterminare aruncă România în urmă cu peste 30 de ani, în decada ’80 a secolului trecut, în ceaușismul târziu și concentraționar, când orfelinatele erau la rândul lor lagăre de exterminare.

Cei care au trăit anii ’90, când scandalul a devenit public și internațional, își amintesc că imaginile copiilor scheletici, bolnavi, mutilați psihic și fizic deveniseră brandul de țară al României.

Iată că, după atâtea decenii, imaginea României în UE și NATO devin alte lagăre, tot cu ființe neajutorate și dependente, torturate sinistru, nu orfani, ci bătrâni și persoane cu dizabilități.

Puteţi citi articolul integral AICI.