La începutul anului trecut, statisticile oficiale vorbeau despre peste 1,2 milioane de români cu acte în regulă în Italia. Câteva zeci de mii, de cele mai multe ori alții, se plimbă lunar între cele două lumi. Cu treabă, cu dor de familie, cu speranța că „dincolo” își vor regăsi liniștea. Nu e de mirare că 30.000 de români veniți din Italia au intrat în România, în două săptămâni, între 23 februarie și pe 10 martie. A fost chiar perioada primului val de spaimă provocat de coronavirus în Lombardia și Veneto.

Album de familie cu virus

Când autoritățile italiene au instituit măsurile de carantină, cei mai mulți s-au închis în case și au așteptat noi ordine. Au fost și unii care au încercat să fugă. Și băștinași, și românii. Fie de regulile izolării, fie de virusul necunoscut.

Există, în acest moment, trei fotografii de grup cu românii din Italia. Într-una îi vedem pe cei care au ales să se urce în primele autobuze sau autoturisme și care nu s-au oprit decât în față steagului României. Nu s-ar fi oprit nici acolo, dacă nu i-ar fi oprit poliția de frontieră, pentru a-i plasa în carantină.

Mult mai numeroși sunt însă cei care au înțeles că dacă s-ar întoarce infectați în țara natală nu doar că și-ar expune apropiații dar ar deveni o suprasarcină greu de dus pentru plăpândul sistem medical de acasă; în plus, de ce ai vrea să zaci într-un spital din România când ești asigurat în sistemul italian, oricât de suprasolicitat ar fi el în acest moment?

Acum, însă, când Italia nu a mai fost în stare să se îngrijească de ea însăși, au ieșit din semiobscuritate și acei români care depind de mofturile unui angajator italian sau de iscusința economică a altuia. A fost cazul Magdei Toporan, o îngrijitoare rămasă fără loc de muncă în plină criză, după ce pensionarul pe care îl îngrijea a murit iar familia acestuia i-a pus în vedere să se mute. Mesajul ei video s-a viralizat și femeia a primit o a doua șansă: alți români i-au oferit un acoperiș și, implicit, posibilitatea de a căuta un nou început. Altora, în schimb, noua criză le-a furat jobul. Patronul de hotel la care munceau, rămas fără clienți, le-a întrerupt pe motiv de cirumstanțe excepționale contractele și i-a trimis acasă. Doar că nu mai zbura nimic spre România iar ministrul de la București al Transporturilor a interzis și firmelor de transport rutier de persoane cursele de Italia. Între timp, Ungaria și Slovenia au închis granițele pentru oricine vine din Italia.

Un stat confuz, care nu te întreabă de sănătate

Marian Popa se uită contrariat la transmisiunea în direct a conferinței de presă. Ministrul de Interne dă asigurări că situația este sub control, că nimic nu este mai simplu decât să afli în aeroporturi dacă vreun pasager vine din Italia sau dintr-o altă zonă atinsă de epidemia Covid-19. Marian știe mai bine decât Marcel Vela că lucrurile nu stau deloc așa. De abia a aterizat la București, la capătul unei călători începute, dimineața, la Bologna. A cam prins ultimul zbor de ieșire din Italia.

După ce a aterizat la București, președintele Consiliului de Miniștri de la Roma, Giuseppe Conte, a anunțat că Italia se închide, că nimeni nu mai intră și nimeni nu mai iese decât în situații excepționale.

Proiectant, Marian lucrează pentru diverși beneficiari din întreaga lume. A terminat treaba la Ravenna iar acum este acasă. Prin aeroportul Henri Coandă din Otopeni a trecut fără să-l întrebe cineva de sănătate. La propriu. Era ok, nu încape discuție. În prima parte a zborului, din Italia spre München, chiar l-au pus să completeze un chestionar iar la aterizarea în Germania i-au măsurat temperatura. Nu s-a alarmat nimeni și i-au dat voie să urce la bordul cursei LH1654 de București.

Acasă a căutat contactele instituțiilor de sănătate publică, să le sune și să se autodenunțe. A descoperit că pe site-ul direcției de sănătate publică din Capitală, informațiile despre evoluția răspândirii coronavirusului erau vechi de o săptămână. Între timp nu mai sunt deloc. A dat telefoane în toate părțile. Unii nu au răspuns, alții l-au pasat. L-au învârtit în cerc. Când s-a făcut prea târziu, deja, a renunțat. S-a îngrijit soția lui de el și i-a improvizat un izolator în locuința lor de lângă București. A doua zi a luat-o cu telefoanele de la capăt. Într-un final l-a băgat în seamă o angajată a Direcției de Sănătate Publică București. Dar doar ca să îi spună că nu-l crede. „Nu aveți cum să veniți de la Bologna, acolo nu se mai zboară, din România”.

Au picat cumva la pace. Marian stă cuminte acasă. După 14 zile va trebui să meargă la DSP și să completeze un formular.

„Dacă nu am luat nimic la Roma, am luat sigur la Otopeni”

Magdalena Chiriac a ajuns la Roma chiar la ora când se anunța la București suspendarea tuturor zborurilor dintre Italia și România. A prins-o acolo chiar explozia epidemiei de coronavirus din nordul peninsulei, care s-a prăvălit rapid peste întreaga țară. A fost unul dintre românii care au insistat mult până să dea de reprezentanții diplomatici ai propriei țări. „Am reușit să vorbim cu ambasada – într-un final. A fost mai mult o chestie psihologică. De ajutat, nu ne-au ajutat cu nimic. Mai mult de-atât”, spune femeia, „ne-au pârât: la Otopeni, figuram pe o listă a celor care venim de la Roma prin Sofia”. Ar fi anunțat oricum de la aterizare de unde vine. S-ar fi „predat”. Nu a fost cazul. „Deși eram pregătiți psihologic, tot am avut un șoc. Am stat vreo patru ore în aeroport până a venit izoleta să ne ia. Eram obosiți, nu mai aveam nici rezerve de apă și ne-au ținut înghesuiți, opt oameni, unul lângă altul, fără măști, fără dezinfectant pentru mâini. Așa că dacă nu am luat nimic la Roma, am luat sigur la aterizarea în București”. Pentru funcționarii statului român trimiși să trieze pasagerii care intră în țară, suspiciunea de coronavirus pare de fapt o crimă: „Ne-au luat actele, ne-au păzit, parcă să nu fugim. Se purtau cu noi ca și cum eram niște infractori”, povestește Magdalena Chiriac, ajunsă, între timp, într-un hotel amenajat în centru de carantină. Abia acolo avea să primească prima sticlă de apă plată – după 12 ore; iar prima porție de hrană a venit alte două ore mai târziu.

Și, cu toate că sunt soldații neinstruiți ai unui război în care igiena este cea mai puternică armă, Magdalenei Chiriac și companionilor ei de carantină, aproximativ o mie de persoane, inclusiv copii mici, nu li s-au dat prosoape, în schimb li s-a luat. Le-au tăiat apa de la baie. Cât despre probarea suspiciunilor de coronavirus: „N-a venit nimeni, nimeni, nimeni. Nu ni s-a făcut niciun test. Am înțeles că nici nu au teste suficiente, dar nici oameni care să le lucreze. Sunt depășiți total de situație”, conchide femeia, la capătul primei din cele 14 zile pe care le va petrece în carantină.

Este penurie de cadre medicale, în România, la fel cum periodic dispar medicamente din stocuri, în vreme ce aparatura este veche, fie depășită, fie defectă, între pereții scorojiți ai multor spitale. Rezultatul a trei decenii de subfinanțare cronică a sănătății. Costurile s-au calculat în vieți – dar au fost mereu viețile altora, nu ale decidenților, care au putut mereu să se trateze în clinici din străinătate și au cunoscut întotdeauna căi ascunse de procurare a medicațiilor lipsă. Chiar actualul ministru al Sănătății, Victor Costache, spunea că, la instalare, a găsit „un buget vlăguit” al unui „sistem sanitar slăbit, legiferat și întreținut nesănătos ani de-a rândul anilor”.

Amenințarea coronavirusului ar putea stimula o schimbare. Se vorbește, în România, mai serios despre investiții, se fac chiar și achiziții. Cu siguranță, însă, lucrurile nu se vor schimba peste noapte.