”Germania este una dintre marile noastre probleme. Nu mă stârniți să spun ce simt!”. Loredana Urzică-Mirea trage aer în piept și caută să explice, totuși, calm, de ce este revoltată: ”În Germania, prostituția este legalizată. Ei, bine, prostituția asta legalizată nu face altceva decât să ascundă multe victime din România. Noi colaborăm cu organizații din Germania, care fac muncă socială pe stradă. Vrem să aflăm de ce sunt acolo. Dar când mergem și discutăm cu victimele, aflăm că nu le-a întrebat nimeni dacă stau acolo de bunăvoie sau dacă le-a adus cineva. De cele mai multe ori le-a adus cineva. Asta e realitatea”.

La sfârșitul anului 2023, în Germania erau înregistrate 30.600 de lucrătoare și lucrători sexuali. Peste o treime, mai exact 36%, vin din România, 11% din Bulgaria. Pentru că au acte în regulă, ”sunt considerate lucrătoare. Funcționează un drept al muncii și nu sunt tratate ca victime”, spune, într-o discuție cu DW, Loredana Urzică-Mirea, directoare executivă a organizației non-guvernamentale eLiberare, specializată în asistență pentru persoanele traficate sau exploatate sexual.

Din 2017, bordelurile din Germania sunt obligate să dețină licență de funcționare. Dar există și o zonă cenușie, de prostituție stradală, pentru care autoritățile nu își asumă cifre. Potrivit unui studiu publicat în această vară de portalul erotic Erobella, numărul real de lucrători sexuali din Germania ar fi în jur de 90.000.

Stat slab, vulnerabilitate puternică, victime multe

De multe ori, în cazul persoanelor care practică servicii sexuale planează implicit suspiciuni de infracționalitate, chiar și atunci când muncesc în stabilimente legale. Principala prezumție este legată de traficul de persoane. Altfel spus: unii oameni controlează viețile altora și îi exploatează - sexual dar și prin muncă forțată, prin obligarea de a cerși sau fura, eventual prin prelevarea de organe.

Cât de eficiente sunt instituţiile din România și instrumentarul de aplicare a legii în lupta cu acest fenomen s-a văzut poate cel mai bine în cazul Țăndărei: începând din 2010, autoritățile române și britanice au colaborat într-o uriașă operațiune de demantelare a unor rețele care recrutau copii puși apoi să cerșească sau să fure în Marea Britanie. Au fost reținuți 26 de suspecți - dar, până în 2019, toți au fost achitați, din mai multe motive, între care nereguli procedurale în administrarea probelor, retragerea unor martori, pierderea unor probe și, în cele din urmă, prescripția.

Tot circumscris slăbiciunilor statului: sunt dese și situațiile în care în jurul puținelor centre de recuperare a victimelor traficului de persoane mișună gealații celor care le-au exploatat, amenințând atât personalul cât și persoanele aflate acolo pentru protecție. S-a întâmplat de mai multe ori, de exemplu, în județul Argeș, unde Iana Matei a fondat și coordonează adăpostul organizației Reaching Out Romania, prin care au trecut, începând din 1999, circa o mie de tinere extrase din rețelele de trafic de persoane.

Dezinteres al autorităților, critici internaționale

Capitala României, București, și zona limitrofă, o aglomerare urbană cu populație de circa 2,5 milioane de locuitori, nu are un adăpost de urgență pentru protecția victimelor. Situația este la fel de precară la nivelul întregii Românii: ”În momentul de față, de cele mai multe ori, victimele minore ale traficului de persoane ajung în centre care nu sunt specializate ci în cele de asistență sau de protecție în care găsim copii cu diferite situații”, atrage atenția Ioana Bauer, președinta ong-ul eLiberare. ”Nu ai cum să pui un copil care a fost victima traficului de persoane în aceleași loc și să-i oferi aceleași servicii ca unei victime a abandonului parental, de exemplu, sau a abuzului fizic”.

Securizarea victimelor necesită, de multe ori, mutarea copiilor din comunitatea în care exploatarea s-a întâmplat, mai ales că, nu în puține cazuri, traficanții sunt chiar parte din familie. ”Nevoile unui copil traficat diferă. Traumele sunt extrem de complexe, recuperarea nu este liniară și nu este un eveniment punctual, din care oamenii ies gata de viață și autonom. Mai ales în cazul copiilor, serviciile de asistență trebuie să dureze ani de zile”, subliniază președinta eLiberare.

România a fost, de altfel, constant criticată în rapoartele Departamentului american de Stat dedicate traficului de persoane - atât pentru superficialitatea măsurilor de prevenție cât și pentru legislația defectuoasă din domeniu și pentru dezinteresul față de victime. Anul acesta, însă, în ciuda - sau în contextul - unui alt raport deloc favorabil, administrația americană a alocat României, prin același Departament de Stat, zece milioane de dolari pentru combaterea fenomenului. Distribuția acestor fonduri va fi stabilită luna aceasta, la București, de o delegație a diplomației Statelor Unite. Anunțul privind finanțarea a venit la câteva luni după ce Guvernul de la București a adoptat, în luna mai 2024, o strategie națională de combatere a traficului de persoane.

Sumă nu este deloc neglijabilă dar nu se apropie nici pe departe de miliardele de euro estimate ca fiind cifra de afaceri a acestei industrii a sclaviei moderne. Banii oferiți de partenerul american echivalează cu jumătate din bugetul de puțin peste 106 milioane de lei (în jur de 21 de milioane de euro) alocat în 2024 de autoritățile din România tuturor instituțiilor responsabile oentru întreaga schemă de servicii necesare prevenirii și combaterii traficului de persoane și asistenței victimelor.

Întoarcerea acasă, plină de traume

Ajung victime în primul rând persoane ”care experimentează diferite lacune sau nu au acces la niște chestiuni de bază”. Este, remarcă Ioana Bauer, ”un cumul de vulnerabilități, mai ales când vorbim de copii” - și enumeră, pe lângă sărăcie sau lipsa de educație, absența accesului la servicii sociale, vârsta potențialelor victime sau sexul lor, care nu sunt doar elemente de statistică și demografie, ci și norme sociale.

Sunt tipuri diferite de situații cu care ong-urile se confruntă. La numărul de pe site-ul centrului de detectare coordonat de eLiberare sună fie părinți, fie chiar victime, reclamă anumite traume suferite și cer ajutor. O problemă mare, completează directoarea Urzică-Mirea, ”este când victimele au fost exploatate pe teritoriul altor țări și care aici au crescut cu măsură de plasament. Avem multe asemenea cazuri în Germania, de victime care provin din sistemul de protecție și nu au o casă la care să se întoarcă. Au trăit în acele orfelinate. În vechile orfelinate”.

Mai sunt și mamele traficate, au copii după ele și nu se pot întoarce acasă pentru că, de cele mai multe ori, abuzatorii sunt chiar acolo, acasă. Sau sunt vecine cu traficanții. În plus, acasă, în comunitate, le așteaptă și stigmatizarea: ”E reală, să știți. Ne uităm la o victimă nu ca la o victimă, ci ca la o persoană care a fost în prostituție. Și, atunci, îi punem o etichetă. Asta dăunează foarte mult persoanei care a trecut prin așa ceva. În general nu se mai întorc acasă iar dacă se întorc, nu spun prin ce au trecut. Trăiesc cu acest adevăr al lor doar pentru ele și, poate, îl împărtășesc specialiștilor care le-au ajutat la un moment dat”, povestește, pentru DW, directoarea eLiberare.

”În continuare este o infracțiune foarte profitabilă”

Gravitatea situației naționale este recunoscută, la București, la cel mai înalt nivel. ”Peste 500 de cetăţeni români sunt identificaţi anual ca victime, iar cifra nu îi include pe cei aflaţi în situaţie de trafic, care nu se regăsesc în statisticile oficiale”, argumenta, la lansarea strategiei, premierul Marcel Ciolacu. Aproximativ jumătate dintre victime sunt copii sau tineri, mai puncta atunci premierul. ”În continuare, traficul este o infracțiune foarte profitabilă. Dorim să o facem foarte neprofitabilă. Au fost întreprinse mai multe modificări legislative, s-au mărit pedepsele, pe lângă abordarea tradițională de identificare a traficanților se urmărește și recuperarea prejudiciului și a sumelor rezultate din aceste infracțiuni”, a apreciat, într-un răspuns la o întrebare DW, specialistul în combaterea criminalității transfrontaliere Valentin Vătăjelu, consilier de stat al premierului Ciolacu. Una dintre măsurile promovate de Ministerul Justiției prevede despăgubirea victimelor din banii confiscați de la abuzatorii condamnați. Procedurile sunt încă destul de complicate și reținerea victimelor mare.

Dar, deși România este monitorizată constant de peste două decenii pe acest subiect de către principalul aliat, Statele Unite, și rămâne principală țară de origine a persoanelor traficate din Uniunea Europeană, dezinteresul a fost consecvent. ”Resursa umană este clar o problemă”, explică pentru DW Ioana Bauer. Direcțiile de asistență socială și protecția copilului sunt subpopulate, au ”liste foarte, foarte lungi de atribuții” și au nevoie de ”mai mulți specialiști alocați pentru acest tip de servicii și pentru a sprijini victimele”. În plus, adaugă Bauer, ”va trebui să urmărim în ce fel declarațiile politice sunt urmate și de angajarea banilor și a oamenilor de care este nevoie în sistem, să tragem la răspundere guvernanții și oamenii care sunt în poziții de decizie să aibă grijă de cetățenii care au ajuns să fie victime ale traficului de persoane. Există organizații ale societății civile, platforma Protect de exemplu, care formează specialiști, și organisme internaționale, cum ar fi UNICEF, care vin cu asistență tehnică”.

Un ghid de identificare a cazurilor de trafic de minori a fost redactat și pus la dispoziția specialiștilor instituționali sau civici, cu sprijinul UNICEF România, chiar în această toamnă. Au lucrat la el Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane și asociația eLiberare.

Sunt locuri în România în care la victime ”nu ajunge nimeni, niciodată”

”Ghidul ne ajută să asigurăm asistență specializată, pentru că mai sunt multe lucruri ce trebuie făcute pe partea de drepturi ale victimei, în justiție, în primul rând. Și victimele trebuie sprijinite. Trebuie să ne asigurăm că primesc asistență”, explică Urzică-Mirea. Este nevoie și de ”o mapare de servicii, pentru că dacă în București există instituții public și foarte multe organizații care ar putea să vină în sprijinul instituțiilor de asistență a victimelor, în țară sunt locuri în care nu se duce nimeni, niciodată. În Botoșani, Ialomița sau Vaslui, de exemplu, nu există organizații neguvernamentale specializate, acolo asistență se face doar dacă trimite cineva un specialist de la București. Un specialist care vine și pleacă. Nu există fonduri bugetate pentru terapeut, asistent social, consilier juridic, pentru tot ce are nevoie victima. UNICEF ne-a dat șansa să ne putem deplasa în țară, să vedem ce se întâmplă acolo”.

Autorii au inclus în ghid numeroase instrucțiuni specifice diverselor etape ale procesului de prevenție și combatere a traficului, la fel și pentru cei implicați în asistarea victimelor. Pe lângă recomandări despre formularea sau depunerea sesizărilor, ghidul de identificare a cazurilor oferă și indicii pentru recunoașteretimpurie a semnelor de iminent trafic, mai ales că acestea apar mult înainte ca un minor să ajungă victima propriu-zisă a abuzului: poate fi, de pildă, frecvența scăzută la școală, haine sau alte obiecte pe care copilul nu și le-ar permite, poate fi îndepărtarea de familie sau de anturajul obișnuit sau neglijarea fizică.

În plus, materialul formativ reprezintă și un îndemn la conștientizare publică, a punctat, pentru DW, Cristina Stepanescu, director adjunct în Ministerul de Interne la Agenția împotriva Traficului de Persoane. Oficialul îndeamnă la implicare civică: ”Identificarea se poate face și în stradă, când trecem pe lângă un om care cerșește la gura de metrou. Foarte puțină lume sună să raporteze o eventuală suspiciune. Notificarea asta este obligația a noastră, a fiecăruia. După aceea, un specialist merge să vadă dacă indicatorii sunt sau nu de trafic de persoană”.

Fără presiune, statul rămâne complicele abuzatorilor

În opinia Annei Riatti, reprezentantul UNICEF în România, strategiile sunt bune, politicile la fel, ”dar avem nevoie să înţelegem cum putem preveni acest fenomen”. Presiunea asupra instituțiilor, despre care vorbește Ioana Bauer, trebuie să fie constantă. Nu doar pentru ca banii promiși să plece de pe hârtie, să fie într-adevăr alocați direct serviciilor pentru victime, ci și pentru că altfel nu se vor schimba lucrurile. Tocmai datorită acestei insistențe s-au schimbat legile penale, adaugă și Urzică-Mitrea: ”În acest moment, faptele care țin de trafic, de sclavie, cele conexe, nu mai sunt prescriptibile. A fost o doleanță a societății civile de foarte mult timp dar a existat o lungă rezistență a instituțiilor”.

Mai multe state europene au lansat între timp inițiativa constituirii unor consilii ale supraviețuitorilor. Ar urma să fie propuse și oficialilor români, pentru că ”dacă nu ascultăm experiențele pe care oameni aceștia le-au trăit în relația cu statul, cu serviciile medicale, chiar cu sistemul de audiere a victimelor, nu avem cum să îmbunătățim asistența oferită”, conchide Loredana Urzică-Mirea. Iar ghidul conceput în parteneriat de societatea civilă cu instituțiile statului român și cu organizația Națiunilor Unite pentru copii UNICEF este, practic, un buton ON, întrucât, spun autorii lui, înseamnă trecerea de la inacțiune la acțiune, unde inacțiunea este echivalentul complicității, la fel cum traficul de persoane înseamnă, de fapt, sclavie.