În cele din urmă şi după multe ezitări, una dintre problemele majore puse de tragedia petrecută în cursul zborului 4U 9525 a ieşit la iveală. Dreptul muncii din Germania şi din multe alte ţări europene impune secretul medical ca o premisă de bază a relaţiilor dintre angajat şi angajator. Angajatorul nu are dreptul să cunoască natura bolii de care suferă angajatul şi de aceea diagnosticul nu este menţionat pe certificatul de incapacitate de muncă. Evident, dacă există o relaţie de încredere între angajat şi angajator, secretul devine inutil şi chiar contraproductiv, dar legea are grijă ca angajatorul să nu utilizeze informaţiile obţinute în detrimentul angajatului.

În Germania, după o perioadă de ezitare, s-a declanşat în cele din urmă o dezbatere în care s-au expus toate punctele de vedere. Totuşi e de menţionat că pentru prima dată au apărut opinii critice care sugerează o revizuire a acestei legislaţii. (vezi ”Uniunea piloţilor - pentru păstrarea secretului medical” Deutsche Welle, 31.03.2015) Probabil că o reformă rapidă nu se va produce căci există încă o mare susţinere pentru legislaţia actuală, dar faptul că s-au exprimat primele îndoieli arată că ceva s-a schimbat şi că lucrurile nu vor mai fi la fel ca înainte.

Problema are o relevanţă enormă pentru întreaga problematică a drepturilor omului. Secretul medical este derivat direct din „dreptul la viaţă privată” şi a fost impus nu doar ca formă de protecţie împotriva abuzului patronal, ci şi ca expresie a drepturilor individuale, aşa cum reies ele din ”Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” din 1948 şi din ”Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale”, adoptată la Roma în 1950. În Articolul 8 al acestui din urmă document se arată că: ”1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

Aşadar dreptul la viaţă privată poate fi totuşi limitat dacă sănătatea, morala, drepturile şi libertatea altora este pusă în pericol. În România discuţia aceasta nu este pe deplin relevantă deoarece medicii au dat prea multe certificate medicale fără acoperire. Un bolnav adevărat este îndemnat mai curând să-şi expună boala pentru a fi mai convingător. Dar indiferent de aceste inflexiuni locale, problema e aceeaşi peste tot în lume. Neamestecul în viaţa personală are o limită, pe care documentele de referinţă o expun cu limpezime.

Ceea ce caracterizează însă problematica drepturilor omului este supunerea ei unor revizuiri şi adăugiri permanente care se produc toate într-un singur sens, acela al extinderii drepturilor. Convenţia de la Roma din 1950 a fost modificată de mai multe prin intermediul unor protocoale care aspiră să devină norme în toată regula. Este un proces aproape ineluctabil, care reiese din modul însuşi de gândire al democraţiilor contemporane, dar există riscul ca echilibrul care fusese gândit cu înţelepciune în documentele originare să se strice printr-un excesiv elan ”umanist”. Un exemplu este întreruperea de sarcină, care face periodic, direct sau indirect subiectul unor dezbateri politice şi juridice. Recunoaşterea unui drept nelimitat la avort (indiferent de vârsta fătului bunăoară), ar provoca însă o atingere a dreptului altei persoane, chiar dacă aceasta nu a primit validare juridică. Să observăm că şi refugiaţii fără acte şi apatrizii se găsesc în aceeaşi situaţie de oameni ”neînregistraţi”, fără ca cineva să le pună la îndoială calitatea de oameni. Aşadar extinderea drepturilor dincolo de limitele puse iniţial ar trebui abordată cu mai multă prudenţă.

Tragedia aviatică a reuşit la rândul ei să creeze un exemplu elocvent privitor la urmările unor drepturi nelimitate. Dreptul la viaţă privată, devenit regulă generală în relaţiile de muncă, a fost utilizat împotriva dreptului la viaţă al altor persoane şi, de aceea, este poate momentul potrivit ca avansul drepturilor omului să fie examinat cu mai multă luciditate. Orice progres are nevoie de pauze de reflecţie, iar uneori e necesar chiar un mic recul, un pas provizoriu înapoi menit să lărgească perspectiva.