Sfânta ipocrizie se lăţeşte perceptibil între altele în SUA, unde preşedintele Trump e blamat de ideologii corectitudinii politice pentru că dă pe gură ce are pe inimă. Şi pentru tendinţa sa de a-şi pune sieşi sistematic piedică. O aplecare pe care inamicii lui ar trebui s-o laude, căci îi avantajează net.

Mai nou, în loc să lase progresismul să se autodiscrediteze, probându-şi impulsurile liberticide, şeful Casei Albe a tematizat inept, cu conotaţii interpretabile ca fiind rasiste, antiamericanismul unor americance imigrate sau din familii imigrate.

Trump ar fi "transformat-o", astfel, "pe congresmena Ilhan Omar în faţa campaniei sale pentru realegerea în funcţia" supremă, nota vineri ziarul londonez The Guardian, deplorând ceea ce ziarul britanic de stânga afirmă a fi "demonizarea" şi "stigmatizarea musulmanilor" prin ea.

Opinii similare avansează şi mulţi alţi comentatori de stânga ai presei apusene, oripilaţi, pe drept, de propunerea repatrierii legiuitoarelor de peste ocean din familii de origine străină, avansate iniţial de preşedinte şi reluate, în scandări, de unii dintre susţinătorii săi. Tehnica şi tactica preşedintelui ar fi ca, prin ocărârea celor patru membre de origine străină nou alese în Camera Reprezentanţilor, să-şi mobilizeze electoratul (alb şi de dreapta) astfel încât să nu rateze viitorul scrutin prezidenţial.

În vizorul lui Trump sunt, într-adevăr, persoane care au avut privilegiul de a proveni din familii încetăţenite peste ocean, fără să se ţină cont de faptul că sunt, ori se consideră de culoare. Americance distinse ulterior şi cu privilegiul de a fi atât de simpatizate în patria nouă a familiilor lor încât să fie alese în Congres. Or, nicio crimă nu pare mai odioasă în lumea corectitudinii politice decât să nu te înclini adânc în faţa privilegiilor neadmise, decurgând din statutul şi identitatea unor persoane prezumtiv neprivilegiate şi să nu le treci sub tăcere eventualele defecte.

De atari prerogative se bucură în vest cu osebire femeile, mai ales când sunt membre ale unor minorităţi sexuale, rasiale, etnice sau religioase. Şi mai cu seamă femeile de culoare şi de religie musulmană. Din această pricină, a le critica pare a viola revoltător un sacrosanct tabu.

A le boscorodi, să spunem, pentru cauţionarea criminalilor în masă islamişti de la 9/11, când, potrivit congresmenei lhan Omar nu criminalii terorişti, ci ”unii inşi au făcut ceva”, iar nouă ni s-ar fi ”luat drepturile”, devine astfel un act de lèse-majesté. Pare un demers insuportabil pentru omul nou, postmodern. La fel, a obiecta în contra scandalosului antisemitism, afişat repetat, direct sau indirect, sub acoperirea antisionismului, de aceeaşi congresmenă imigrată din Somalia.

Susţinută puternic de Qatar, de Frăţia Musulmană şi de extrema stângă apuseană, Omar a refuzat, repetat, să condamne terorismul Al Qaidei. Ca atare, cârtelile la adresa ei, cotate drept ”necuviincioase”, de corectitudinea politică, au luat amploare chiar înainte ca detestatul preşedinte american să le preia şi să se expună acuzei de rasism. Înseamnă toate acestea că, în vest, orice femeie de culoare, de origine somaleză şi de religie musulmană e la perpetuu adăpost de orice ”hulă”?

Ei, aş. În Wall Street Journal somaleza Ayaan Hirsi Ali şi-a permis să recidiveze. Criticând acerb islamul şi antisemitismul musulman, politiciana olandezo-americană Ayaan Hirsi Ali a comentat antiiudaismul compatrioatei ei, Ilhan Omar. Ura împotriva evreilor nu se prea poate dezvăţa, potrivit ei, fără o confruntare onestă cu educaţia şi socializarea într-un mediu islamic marcat de-o endemică iudeofobie, precum cel din Somalia ei natală, crede Ayaan Hirsi Ali. Pentru concepţiile ei, înfierând între altele incompatibilitatea islamului cu emanciparea şi drepturile femeilor, Ali s-a trezit nu o dată condamnată fără drept de apel ca "reducţionistă", "dogmatică" şi ”de extremă dreapta”.

Ce e curios, caracteristic şi alarmant în acest discurs, miop de regulă faţă de suferinţele veritabile ale unor populaţii, grupuri, minorităţi şi confesiuni chinuite de terorism şi extremism? De pildă ale palestinienilor neînregimentaţi în Hamas, protestând împotriva conducerii teroriste a Fâşiei Gaza? Ori victimizaţi, în Liban, de Hezbollah, fără ca oprimarea lor sau reprimarea protestelor lor să işte vreo indignare notabilă în massmedia apuseană? Faptul că majoritatea criticilor ei, ca şi ai lui Trump, zăresc ”enorm şi simt monstruos” paiul din ochiul lui Ayaan Hirsi Ali, ori al preşedintelui, dar, spre a-l parafraza pe evanghelist, refuză să vadă ”bârna din ochiul lor propriu”, sau din al celor pe care-i apără de regretabilul (dar necosmetizatul) rasism prezidenţial.  

Îngrijorător în această făţărnicie progresistă e, nu în ultimul rând, efectul ei tot mai puţin controlabil asupra mediului politic apusean. Se emit injurii şi invective, inclusiv rasiste, în baza antirasismului, încălcându-se demnitatea unor oameni aparţinând majorităţilor naţionale, rasiale, religioase ori politice. Se vituperează insistent şi consistent misoginia. Dar se trece sub tăcere misandria. Se osândeşte abundent rasismul alb şi islamofobia. Dar se consimte la cel anti-alb. Ori la anticreştinism.

În loc să îndiguiască popularitatea populismului şi să amplifice credibilitatea presei, chemările la cenzură, duplicitatea, corectitudinea politică şi părtinirile ideologice transgresând datoria judecăţii imparţiale îi discreditează pe ziarişti şi consolidează extremele. Încurajează colectivismul, gloata şi electoratele netemperate, aducând, în numele democraţiei, deservicii ireparabile democraţiei.