"Încrederea în clasa politică s-a erodat dramatic", anunța în noiembrie 2019 un ziar berlinez. Tagesspiegel se minuna, în context, de notele mizerabile date de cetățenii germani dregătorilor lor, deși bilanțul politic al "marii coaliții" ar fi fost, potrivit ziarului de stânga, lăudabil.

Adverbul folosit nu era exagerat. Dramatismul, viteza și radicalitatea cu care încrederea în stat, în partide, în guvernanți și în democrație s-a văzut măcinată în Republica Federală sunt amețitoare.

În 2015, mai bine de opt din zece germani erau mulțumiți cu sistemul lor politic. La numai câțiva ani de atunci, o mefiență tot mai amplă și dificil de combătut a cuprins majoritatea unei națiuni, care mizează prin tradiție pe temeinicie, putere, soliditate.

Ei bine, la finele anului 2019, un sondaj scotea în evidență că doar aproximativ un sfert din popor mai agrea executivul format din cele două partide creștin-social-democrate. Numărul celor care mai considerau "sistemul politic" al țării "stabil" se topise, ajungând la 57 la sută. Și doar o minoritate a celei mai mari puteri economice europene mai aprecia prospera și neindatorata republică drept "un stat puternic sau foarte puternic".

Crizele, încrederea, demisiile

Corona a tulburat apele acestui trend. A sporit brusc, dar temporar, încrederea în guvernanți, așa cum obișnuiesc să facă mai toate crizele, fatalmente născătoare de iluzorii speranțe în salvatori și salvaționisme. Dar momentul ferice pentru cei cu pâinea și cuțitul a cam trecut. Alungate vremelnic din cetate, suspiciunea s-a repatriat și s-a reapucat, silitoare, să erodeze în continuare raporturile cândva stabile, legând un popor mai degrabă docil decât rebel de liderii săi, dorindu-și mai degrabă înscăunări îndelungate decât grabnice demisii.

Așa s-a făcut că mai nici o gafă sau eroare politică majoră și niciun bilanț vădit negativ n-au dus în Germania ultimului deceniu la dramatice retrageri din funcții. Dimpotrivă. Jalnic eșuată în funcția de ministru al apărării, Ursula von der Leyen n-a părăsit arena politică cu coada între picioare. A avansat în schimb miraculos în poziția de șefă a Comisiei Europene.

Iar prietena și protectoarea ei, Angela Merkel, s-a retras tactic de la cârma CDU, spre a dezamorsa nemulțumiri mari în propriul ei partid, însă a rămas la butoanele executivului în pofida monumentalelor ei greșeli, soldate cu prima apariție, după război, a unui partid parlamentar cu șanse veritabile situat la dreapta de CDU. Cancelara continuă să conducă țara, se pregătește să preia de la 1 iulie timona UE, pe care o controlează oricum prin colega ei de partid, von der Leyen, și nu e străină defel de jocurile de putere din CDU.  

Creștin-democrații germani au celebrat la 26 iunie trei sferturi de veac de la nașterea partidului lor întemeietor de democrație postbelică. Jumătate din membrii săi fondatori erau foști rezistenți antinazisti. După o inițială rătăcire spre socialism, creștin-democrații lui Konrad Adenauer au dibuit în cele din urmă cartea și calea câștigătoare. Aveau să se vadă răsplătiți din plin. Au optat pentru economia de piață, pentru valori creștine și pentru o strânsă alianță cu Statele Unite obținând, în schimb, încrederea guvernaților și un sejur îndelungat la putere.

CDU la 75 de ani si relațiile transatlantice

Sejurul la putere îndelungat rămâne marca CDU. Dar în rest, distanța de la creștin-democrații dintâi la femeile care conduc azi partidul e ca de la cer la pământ. Primii aderaseră strict la valori. Au refuzat să se lase ademeniți de ruși, ocolind capcana reunificării timpurii, pe care le-o promisese Stalin, viclean, în schimbul "neutralității". Germania a evitat deci finlandizarea. Apoi, rezistând ispitei naționaliste și antiamericane,  Adenauer a reușit să vâre și să mențină țara ancorată în sistemul de securitate transatlantic. Și-a adjudecat prin urmare o popularitate constituind baza stabilității și eficienței primei guvernări postbelice, care, la rândul ei, a contribuit mult la ceea ce s-a numit "miracolul economic german". 

Din minunile dintâi n-a rămas mare lucru. Chiar și remarcabila stabilitate financiar-economică a anilor din urmă riscă să se ducă pe apa Coronei. În ce le privește, relațiile transatlantice zac pe dric, de vreme ce, în pofida repetatelor cereri americane și nordatlantice, și în ciuda propriilor promisiuni, Berlinul a insistat să amâne la calendele grecești suplimentarea la 2% din PIB a cheltuielilor militare nemțesti.

Germania lui Merkel, altfel mereu prietenoasă și realpolitică până la exces, a stăruit, concomitent, să-l bruscheze la orice pas pe Donald Trump. L-a contrat sistematic în politica față de Iran. A alimentat simultan iluzia potrivit căreia toate neajunsurile confruntând lumea liberă s-ar datora președintelui american. Și i-a vexat sistematic și pe aliații lui europeni, care i-au cerut în zadar să renunțe la îmbogățirea regimului Putin și amplificarea șantajului asupra ucrainenilor, polonezilor și balticilor, prin construcția gazoductului North Stream II. Pe ducă sau chiar mort e, prin urmare, sacrosanctul principu al Germaniei lui Adenauer și al urmașilor săi, de a refuza categoric orice drum naționalist și orice separatism în raport cu Statele Unite.

A-i atribui deci lui Trump (cu toate neajunsurile lui) vina pentru deterioarea fară precedent a raporturilor transatlantice nu e decât încă o minciună sfruntată. Una din multele pe care le vehiculează, în Germania, o presă mainstream care, tot mai puțin critică față de guvernanți, își compensează alinierea cu o suspectă combativitate când e vorba de a-l demoniza pe președintele american. Și de a înfiera, politic corect, un prezumtiv "rasism structural" din poliții. De preferință a celor de peste ocean. 

Dar explică toate acestea neîncrederea în competența și moralitatea guvernanților? Suspiciunea împotriva lor a luat proporții notabile după îndepărtarea din funcție a șefului serviciului secret intern, Maaßen, reliefa, în 2018, Berliner Morgenpost. Omul nu fusese destul de corect politic. Matei Visniec îl evoca recent, în Dilema, pe Michel Onfray denunţând teoria "diavolului unic", a cărui desemnare blocheaza într-o societate progresul gândirii critice. Si îl menționa pe Panait Istrati. Care "după o călătorie în Uniunea Sovietică", a scris în 1928 "o carte lucidă şi critică" pe care "mentorul său, Romain Rolland, l-a sfătuit să nu o publice ca să nu "facă jocul burgheziei". Diavolul unic era la ora aceea burghezia.

Or, ce e Trump, de pildă, altceva decât un astfel de presupus "rău unic"? Nesfârșite lupte au dus cu ei înșiși multă vreme și alți gânditori ai stângii autentice. De pildă Manes Sperber. Care s-a temut aprig să condamne URSS în ciuda crimelor staliniste, ca să nu dea o mână de ajutor agitpropului hitlerist. Pe el și pe mulți anticomuniști i-a salvat de la mortale și futile procese de conștiință pactul Hitler-Stalin. Care a devoalat nu doar oportunismul nazist, ci și adevărata față a bolșevismului, eliberându-le îndoiților energiile critice.

Cum s-ar putea contracara mefiența

Îngenuncheată umil în fața fanatismelor, parte din massmedia europeană repetă în prezent sejurul în purgatoriu al stângii interbelice. Hamletizează în loc să acționeze. Și în loc să ia parte eficient minoritarilor moderați și nedreptățiți, tace asurzitor și împăciuitorist. Ca să nu amplifice rasismul sau islamofobia, a omis după violențele din SUA, Stuttgart, Londra sau aiurea, să-i numească fară înconjur pe acei negri, migranți și musulmani care, neintegrați sau nihiliști, au luat cu asalt și au vandalizat, împreună cu extremiștii de stânga, metropolele apusene și le-au atacat polițiile.

A proceda astfel, în loc să ajute, strică. Fiindcă jurnaliștii au ajuns să ignore, jenați, informații relevante despre stânga și migranți (altfel decât cele rapid articulate, despre extremiști de dreapta). Aceste informații sfârșesc prin a deveni, totuși, notorii. Astfel, gazetarii politic corecți stimulează involuntar propaganda, oferindu-i celei virulent antidemocratice din plin, pe tavă, justificări ale osândirii unei prese care, din rațiuni ideologice, scrupul excesiv și ipocrizie, mistifică și dezinformează.

Aceste condamnări sporesc inevitabil neîncrederea. Iar mefiența nu-i mai vizează doar pe jurnaliști. Li se asociază tot mai des guvernanții pe care jurnaliștii îi susțin și care, ca dregători, se sustrag abil tradiției democratice de a demisiona când o fac lată. Împreună, formează o masă percepută ca omogenă, permițând tiraniilor putinistă, comunistă, nazistă și islamistă să reclame o oarecare credibilitate infectelor lor vituperări propagandistice ale "elitelor".

Or, încrederea este aerul democrației. Fără ea se sufocă. Există vreo ieșire din această funestă oncologie? Neîndoielnic. Extirparea tumorii presupune revenirea la valori și la un sistem electoral majoritar, în măsură să permită o mai rapidă schimbare a guvernanților care greșesc. Ar fi o întoarcere la adevăr.