Dacă Ucraina ar fi membră a NATO, în cazul unui atac rusesc toate țările din Alianță ar fi obligate să-i sară în ajutor. Este ceea ce prevede Articolul 5 al tratatului NATO. Ar fi fost deci o situație strategică total diferită de cea din prezent, când NATO și statele membre se gândesc dacă și cum ar urma să ajute Ucraina.

De la declararea independenței în 1991, după destrămarea URSS, conducerea de la Kiev a tot încercat să adere la Alianța Nord-Atlantică. Pe vremea aceea, Ucraina era deosebit de puternică din punct de vedere militar: alături de Rusia, Belarus și Kazahstan, era una din fostele republici sovietice care dețineau arme nucleare. Între timp, a renunțat la ele de bunăvoie, în timp ce Rusia a rămas putere nucleară.

În Memorandumul de la Budapesta (1994), Rusia, SUA și Marea Britanie s-au obligat să respecte în schimb suveranitatea Ucrainei. Cel mai târziu în 2014, odată cu anexarea Crimeei, s-a dovedit însă că acele garanții de securitate nu au avut nicio valoare. Mulți politicieni și lideri militari ucraineni au regretat amarnic renunțarea la arsenalul nuclear.

Frica de a fi atrași într-un război

Kievul a încercat intens să obțină protecția NATO, mai ales președintele pro-occidental Viktor Iușcenko, ales în funcție în 2005.

Iușcenko a dat însă adesea peste uși închise la sediul NATO din Bruxelles. Cooperarea s-a intensificat după semnarea Chartei NATO-Ucraina (1997), dar invitarea Ucrainei în Alianță a fost privită mai degrabă cu ochi critici de Bruxelles.

Contraargumentele sunt aceleași și în ziua de azi: o aderarea a Ucrainei la NATO ar provoca Rusia, putere atomică și cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. Iar celelalte state membre ale Alianței s-au temut că ar putea fi astfel ușor atrase, prin activarea Articolului 5 amintit, într-un război cu Rusia.

În 1999 și 2004, numeroase state din fostul Pact de la Varșovia au aderat la NATO, printre ele și țările baltice, foste republici sovietice. Anterior, numeroși militari, diplomați și experți în securitate americani au trimis o scrisoare deschisă președintelui american de atunci Bill Clinton, în care au calificat planurile de a primi în NATO aceste țări din vechea sferă de influență sovietică drept "o eroare politică de amploare istorică". Aderarea acestor țări a avut oricum loc, prin acordul unanim al membrilor de atunci ai Alianței - dacă doar unul dintre aceștia s-ar fi opus, aderarea nu ar mai fi putut avea loc.

Președintele american Bush a dorit să primească Ucraina în NATO

Președintele american George W. Bush a crezut că aparenta slăbiciune a Rusiei ar putea fi folosită pentru a extinde și mai mult NATO înspre Est. Bush a făcut o propunere în acest sens la summitul NATO din 2008, desfăşurat la București.

"Trebuie să precizăm că NATO salută eforturile Ucrainei și Georgiei de a adera la Alianță și le oferă o cale clară spre atingerea acestui obiectiv", a spus Bush atunci. Președintelui Rusiei, Vladimir Putin, i-a transmis: "Războiul Rece s-a încheiat."

Putin nu a fost deloc fericit: "Privim sosirea unui bloc militar la granițele noastre, inclusiv cu obligațiile reprezentate de Articolul 5, drept o amenințare directă la securitatea țării noastre."

În retrospectivă, este uimitor avertismentul adresat administrației Bush la acea vreme de actualul director al CIA, pe atunci ambasador la Moscova, William Burns: o aderare la NATO "ar oferi un teren fertil unor eventuale atacuri rusești în Crimeea și estul Ucrainei". Șase ani mai târziu, s-a produs exact acest scenariu, dar fără ca Ucraina să fie membră a NATO.

2008: Cancelara Merkel a spus NU

Aderarea Ucrainei și Georgiei la NATO în 2008 a fost blocată de cancelara germană Angela Merkel și de președintele francez Nicolas Sarkozy. Nici ei nu au vrut să supere Rusia și să riște destabilizarea Europei de Est.

Merkel a arătat și că pentru populația Ucrainei aderarea la NATO era un subiect controversat. Și astăzi este la fel. Într-un sondaj de opinie din decembrie 2021, doar 54% din ucrainieni s-au pronunțat în favoarea aderării la NATO. Merkel a spus atunci că ar fi prea devreme pentru o aderare, dar că: "Este evident că ambele țări (Ucraina și Georgia, n. red.) au o perspectivă pentru aderare." Că ușile ar rămâne deci deschise.

Aderarea la NATO, obiectiv stipulat în Constituție

Președintele ucrainean Viktor Ianukovici a declarat în 2010, la preluarea funcției, că Ucraina nu dorește să adere la niciun bloc și se consideră "o punte între Rusia și UE". El a respins clar atunci aderarea la NATO.

În timpul crizei anexării Crimeei, în 2014, președintele ucrainean Petro Poroșenko a cerut insistent primirea în NATO, dacă acest lucru ar fi fost aprobat de populație printr-un referendum. Ministrul german de Externe de atunci, acum președinte federal Frank-Walter Steinmeier, a răspuns astfel: "Trebuie să fim atenți să nu punem, prin anumite decizii, și mai mult lemn pe foc".

În iunie 2017, Parlamentul ucrainean a stabilit că aderarea la NATO este un obiectiv major de politică externă al țării - acesta a fost chiar înscris în Constituția Ucrainei.

NATO a acordat Ucrainei în 2018 statutul oficial de țară candidată. "Ușa NATO este deschisă oricărui stat european care este capabil să îndeplinească angajamentul și obligațiile prevăzute de apartenența la Alianță și care poate contribui la asigurarea securității spațiului euroatlantic."

Pârghia lui Putin

Ucraina nu este însă cu niciun centrimetru mai aproape de primirea în Alianță: nu în pofida amenințării unei invazii rusești, ci tocmai din această cauză. La NATO există consensul de bază de a nu primi niciun membru nou care se află într-o situație conflictuală.

Ceea ce reprezintă o pârghie pentru președintele Putin: întreținând un conflict cu Ucraina, el poate ține această țară în afara NATO. El a avertizat recent din nou cu privire la pericolul unui război între Rusia și NATO, dacă Ucraina ar încerca, după o eventuală aderare la Alianță, să recupereze Crimeea: "Nu va exista niciun învingător."

Scholz: Aderarea nu este pe agendă

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a reiterat la jumătatea lui ianuarie pentru ZDF poziția oficială a organizaţiei pe care o conduce, potrivit căreia fiecare țară are dreptul să-și aleagă singură alianțele: "Nu suntem dispuși la compromisuri în ceea ce privește principiile de bază ale securității europene. Și este cel puțin dreptul fiecărei țări de a-și defini singură drumul de urmat".

Este și poziția cancelarului Olaf Scholz, aşa cum și Angela Merkel a vorbit mereu de o ușă păstrată deschisă. Dar aceste lucruri sunt valabile cel mult pentru un viitor îndepărtat. Scholz a declarat recent că aderarea la NATO a Ucrainei nu se află pe agendă.

Ce urmează după Putin?

Să însemne aceasta sfârșitul visului ucrainean? Diplomatul german Christoph Heusgen, viitorul șef al Conferinței de Securitate de la München, a declarat într-un interviu pentru agenția Reuters că nimeni nu-și poate asuma răspunderea "politică și morală" de a lua Ucrainei perspectiva aderării.

Ar trebui să ne gândim și la perioada de după Putin: "Poate că urmașul lui Putin va spune 'Am interesul în competiția cu China de a mă apropia de Europa, de ordinea democratică a statului de drept'. Nu cred că un astfel de scenariu este exclus".

Într-o astfel de evoluție, Ucraina ar putea deveni membră a NATO. Heusgen a mers și mai departe: "Dacă Rusia vrea, și Rusia poate să adere".