Aflat la Roma cu ocazia Congresului internaţionalei creştin-democrate, Kelemen Hunor a obţinut o audienţă la Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului pentru Cultură al Sfântului Scaun, căruia i-a expus situaţia juridică a Colegiului Miko de la Sfântu Gheorghe. Se ştie că demnitarul maghiar care a participat la procesul retrocedării acestui imobil a fost condamnat, justiţia considerând că imobilul nu ar fi trebuit restituit Bisericii reformate.

Dar partea cea mai interesantă din această plângere este conţinută în forma şi în presupoziţiile ei. Kelemen Hunor a spus că i se pare extrem de grav „faptul că statul român, utilizând justiţia ca unealtă, doreşte să naţionalizeze din nou un imobil al Bisericii, al comunităţii”.

Presupoziţia este că Justiţia nu este independentă şi că prin urmare împotriva ei ar trebui să poate exista o formă de atac. Alţi lideri UDMR au pus această problemă explicit, atunci când s-au întrebat cum ar putea cineva în România să nu mai critice sentinţele judecătoreşti, aşa cum cere imperios Comisia Europeană, dacă Justiţia însăşi comite greşeli atât de grave?

Este aşadar Justiţia independentă în România? Merită ea statutul pe care îl reclamă CSM-ul şi pe care autorităţile de la Bruxelles par deja, după o lungă carantină, să i-l ofere?

UDMR susţine nu doar că sentinţa este nedreaptă, ci faptul că ar fi vorba de eforturi concertate ale mai multor instituţii ale statului, animate de vechiul naţionalism care a împiedicat ani la rândul retrocedarea bunurilor bisericeşti şi a altor bunuri comunitare. Statul, a susţinut Kelemen Hunor, a folosit „justiţia ca unealtă”.

Dar cum ar fi posibil aşa ceva dacă puterile în stat ar fi cu adevărat separate? Aici este într-adevăr marea problemă. Reverberaţiile acestei afirmaţii par mai grave decât afirmaţia însăşi. Dacă puterile în stat nu sunt cu adevărat separate şi îngăduie conivenţe de diferite feluri, atunci poziţia Comisiei Europene care a formulat avertismente severe la adresa USL, care ar atenta la independenţa justiţiei, ar fi întrucâtva neadecvată. E adevărat că acceptând acest lucru situaţia României s-ar complica şi mai mult. Ar însemna că şi lucrurile bune sau aparent bune ale justiţiei din ultimii ani au fost stimulate tot politic şi că reforma e departe de a fi ireversibilă.

Generalizările sunt însă riscante. Statul român e o construcţie instituţională care nu funcţionează unitar, iar justiţia e lipsită de coerenţă în sentinţele sale. Se ştie că unificarea jurisprudenţei este unul din marile obiective ale reformei şi că mai ales subiectul proprietăţii a prilejuit în ultimii 20 de ani cele mai controversate sentinţe. CEDO aşteaptă încă din partea României o revizuire a întregii legislaţii referitoare la dreptul de proprietate. Totuşi un lucru nu poate fi negat: statul român prin toate compartimentele sale nu i-a tratat pe cei deposedaţi de regimul comunist cu foarte multă prietenie.

Autor: Horaţiu Pepine

Redactor: Cristian Ştefănescu