Primul an al invaziei ruse l-am trăit suprapunând imaginile orașelor-port ucrainene la Marea Neagră sau la Marea Azov pe care le-am văzut într-o perioadă de relativă liniște peste dezastrele și tragediile trăite de locuitorii lor în 2022. Cine ar putea dormi liniștit derulând în minte barbaria de acolo?

La sfârșitul lunii mai în 2016, când am făcut Ocolul Mării Negre, la Mariupol pe Bulevardul Păcii, căruia toată lumea îi spunea Lenin, fiindcă fusese rebotezat de curând, femei tinere îmbrăcate în rochii ușoare sau pantaloni scurți se plimbau la vremea amiezii împingând cărucioare, râzând și vorbind tare. În fața teatrului bombardat de ruși pe 16 martie anul trecut și în care au fost uciși sute de civili, inclusiv copii, cu câțiva ani înainte priveam porumbeii grași alergați de copii veseli, care nu înțelegeau, poate, reclamele răspândite în tot orașul prin care locuitorii orașului erau invitați să se înroleze pentru a-și apăra patria.

Scriam atunci că „atmosfera relaxată nu alungă gândurile ascunse, spaima și infernul imaginar sau real care invadează mințile localnicilor noaptea, când se aude zgomot de arme”. Orașul era aproape de granița artificială trasată de separatiști, de aceea încă de atunci ucrainenii aduseseră trupe și armament și începuseră fortificațiile. Oficialul internațional pe care l-am întâlnit Mariupol îmi spunea că ar fi nevoie de 50.000 de militari pentru a cuceri acest punct strategic pe care și-l doreau rușii. I se părea puțin probabil ca Moscova să încerce o astfel de escaladare. 40.000 de oameni au murit înainte ca Mariupol să cadă în mâinile rușilor.

Culoarele întunecate care fac legătura cu subteranele istoriei par de neînțeles, la fel cum de neînțeles arată retrospectiv analizele militarilor occidentali care prevedeau tragedia războiului, dar nu credeau în posibilitatea lui. 

Călătorind în timp, ai senzația că, poate, lumea păcii putea fi păstrată, dacă Vestul înțelegea mai bine că Ucraina trăia de ani de zile pe marginea prăpastiei. Nici acum când căderea în abis a țării de lângă noi e o realitate care te face să plângi de câte ori vezi o fotografie cu un copil rănit, cu o mamă disperată, cu un bătrân privindu-și casa în ruine, mulți nu par să înțeleagă că tragedia lor e și drama noastră.

Chiar aici, la câteva sute de kilometri de front, românii par să nu simtă până în adâncul lor nenorocirea care i-a lovit pe vecinii noștri și ar vrea să pună între paranteze nenorocirile de care au parte familiile despărțite și îndoliate de dincolo de granițe. Această paranteză devine inumană când politicienii autohtoni joacă la ruleta electorală drama războiului, când încearcă să-și întoarcă votanții împotriva Ucrainei, folosindu-se de teme minore prin comparație cu miza războiului. Canalul Bîstroe, de care Ucraina are nevoie imediată, fiindcă face parte din piesele de puzzle care pot fi folosite în acest conflict sângeros sau Legea minorităților pe care ucrainenii au făcut-o împotriva rușilor nu a românilor sunt instrumentate la București, conștient sau nu, în favoarea propagandei ruse. 

Persistă sentimentul că mulți politicieni români au uitat istoria, că nu-și aduc aminte ce s-a întâmplat de fiecare dată când muscalii au trecut prin satele și orașele vechilor provincii în ultimii 200 de ani. Că nu-și mai aduc aminte de ocupația sovietică, de ororile suportate de bunicii și străbunicii lor, de negura în care a fost scufundată România o jumătate de secol. 

Spectacolul care se dă la București pentru resuscitarea patriotismului gregar are deja efecte iar România înregistrează cel mai mare număr de oameni din Uniunea Europeană care dezaprobă ajutorul umanitar pentru ucraineni, potrivit ultimului Eurobarometru. 35% dintre români dezaprobă sprijinul financiar pentru Ucraina, iar potrivit unui Barometru de Securitate făcut astă toamnă, 70% din populație crede că războiul ar trebui să se oprească, indiferent de ceea ce vor ucrainenii.

Totuși, există o majoritate fără echivoc de trei sferturi din populație care declară că România trebuie să primească în continuare refugiați din Ucraina, ceea ce sugerează că românii nu și-au pierdut busola, că și-au păstrat umanitatea și că ar putea rămâne de partea bună a mersului istoriei, dincolo de orice jocuri politice.