Ştia că face parte dintre favoriţii la Nobelul pentru literatură, dar nu a crezut niciodată că îl va şi primi, se simte copleşită şi foarte onorată, este mulţumită ştiind că le va face o bucurie astfel şi compatrioţilor ei canadieni, se mai bucură că prin această recompensă va atrage atenţia asupra literaturii canadiene. Sunt primele declaraţii consemnate într-un comunicat al editorului ei, Douglas Gibson, pe care Alice Munro le-a făcut după ce fiica ei a trezit-o din somn, în miez de noapte, spre a-i da vestea că Academia Suedeză i-a decernat cel mai rîvnit premiu.

Printre colegii de breaslă care prooroceau demult că Alice Munro trebuie să obţină Nobelul pentru Literatură, se numără unul din cei mai renumiţi şi bine cotaţi romancieri contemporani anglofoni: Jonathan Franzen. Profeţia s-a împlinit, ce-i drept cam tîrziu dar din fericire, nu prea tîrziu, astfel încît Alice Munro, născută în 1931, în Canada se poate bucura de scadenta recompensă iar nu puţinii ei admiratori, de nobelizarea celeia care trece drept regina prozei scurte. Nobelul atribuit acum autoarei canadiene care a debutat relativ tîrziu, în 1968, cu volumul Dance of the Happy Shades, este el însuşi ieşit din comun: pentru întîia oară în 112 ani Academia Suedeză conferă cel mai mare premiu literar, unui autor care nu scrie decît proză scurtă. Şi care debutase într-o vreme în care, în Canada cel puţin, a fi scriitor nu era o profesie pentru femei, declara Alice Munro într-un interviu publicat în săptămînalul DIE ZEIT, în 2006.

Dialogul este memorabil nu numai pentru că autoarea, care trece drept un Cehov canadian, face cîteva mărturisiri foarte personale. Interviul este ieşit din comun tocmai pentru că rezerva scriitoarei faţă de maşinăria presei şi faţă de ziarişti, este notorie. Intrebată de ce se fereşte de faima de care are parte, de ce nu frecventează saloanele literare, Alice Munro dă o explicaţie dezarmantă. Crede că femeile nu ar fi pregătite să uzeze de atributele celebrităţii, este sigură că Goethe nu a fost deloc timid şi îşi aminteşte de o întîmplare plină de tîlc. La un congres al scriitorilor, la New York, a fost prezent şi Günter Grass într-un masiv anturaj feminin. Comportamentul autorului Tobei de tinichea, nobelizat în 1999, i s-a părut pe atunci ciudat celeia intrate acum şi ea în clubul nemuritorilor. Grass se lăfăia pe o canapea, flancat de însoţitoarele sale feminine. Vrînd să stea de vorbă cu cineva care se afla în sală, o trimitea pe una din admiratoarele sale să-l contacteze pe cel vizat. Alice Munro recunoaşte meritele scriitoriceşti ale colegului ei german dar nu-i înţelege comportamentul. Incearcă totuşi să afle o explicaţie: faptul că un bărbat se poate purta astfel se datorează aşteptărilor diferite pe care le are, spre deosebire de o femeie, de la viaţă.

In cuprinsul aceluiaşi interviu, Alice Munro mai face o precizare: scrie în faze relativ scurte de maximă concentrare, spre se putea deda şi treburilor domestice. Cariera scriitoricească, Alice Munro, mamă a patru fete, şi-a început-o la masa din bucătărie. După ce a frecventat doi ani Facultatea de Jurnalism la Universitatea din Ontario, sărăcia a împiedicat-o să-şi ducă la bun sfîrşit studiul. S-a căsătorit cu Jim Munro, de care se va despărţi în 1972. Se recăsătoreşte la scurtă vreme după aceea cu geograful Gerold Fremlin. Fiica ei Sheila Munro îşi publică în 2002 amintirile din copilărie sub titlul Live of Mothers and Doughters.

Cunoscătorii pasionaţi ai prozelor lui Alice Munro, însumate în peste o duzină de volume, răsplătite cu premii literare din care pînă deunăzi, doar Nobelul mai lipsea, au constatat un paradox: ele au toate de-a face cu viaţa autoarei fără a fi autobiografice. Căruia i se mai adaugă unul: cei care încearcă să desluşească secretul fascinaţiei pe care o exercită povestirile scriitoarei canadiene, eşuează ajungînd fie la exclamaţii superlative: o minune cosmică, o proză universală, fie la formule descriptiv-didactice: proza ei este de o precizie pacimonioasă, este filigrană, laconică, necruţătoare, finalul story-ului, apropiat de ceea ce poate fi numit roman noir este adesea unul deschis.

Ceea ce se ştie cu precizie este că Alice Munro îşi cizelează îndelung textele, respectînd unul din preceptele lui Jorge Louis Borges. Şi anume că este un non sens să desfăşori pe parcursul a 500 de pagini, ceea ce ai povestit prin viu grai, nu cere mai mult decît cîteva minute. Experţii literari îi mai atribuie Alicei Munro un merit rarissim: acela de a conferi unei nuvele densitatea unui roman. Puţine la număr, spiritele mai critice se fac auzite ceva mai în şoaptă. Strălucitul volum de proze, apărut în 2009, „Too Much Hapiness” ar conţine şi componente ale literaturii triviale, „pulp fiction”. Dar nu cumva viaţa de zi cu zi, cea din care care marea literatură se hrăneşte, este ea însăşi „trivială”?

Cu Nobelul atrivuit scriitoarei canadiene Alice Munro, Academia Suedeză a dat din nou prioritate, marii literaturi, în eleganta, densa şi inconfundabila variantă a prozei scurte.