Guvernul propune după ani lungi de ezitări o împărţire a ţării pe câteva regiuni mai mari decât judeţele actuale. Ar putea fi opt regiuni, al căror decupaj va fi negociat cu UDMR.

Primul ministru a explicat că numai descentralizarea reală mai poate oferi ţării şansa de a absorbi fondurile europene. Au trecut foarte mulţi ani până când un guvern să înţeleagă acest lucru simplu: dacă regiunile de dezvoltare sunt desene pe o hartă, ele nu au cum să producă proiecte reale, credibile, utile, care să fie finanţate cu bani europeni.

Administraţiile româneşti de până acum s-au complăcut în utopia „centrului atotputernic şi atotştiutor”, până când le-a ajuns cuţitul la os. Comitetele şi comiţiile regionale coordonate de la Palatul Victoria nu au produs nici 10% proiecte valabile şi România riscă să transforme integrarea europeană într-un eşec dramatic.

În esenţă, regiunile actuale de dezvoltare lucrează în aceeaşi ignoranţă faţă de realitatea economică şi socială ca şi mai vechiul Comitet de Stat al Planificării, atâta doar că de data aceasta nu mai există o putere totalitară care să şi aloce fonduri unor proiecte fără viitor.

Politicienii români care au înţeles totuşi bine cum stau lucrurile nu au făcut până acum nimic de teamă că ungurii vor „decupa” Ardealul după dorinţa lor. A fost o teamă iraţională şi după cum se vede cu totul păguboasă. Preşedintele Traian Băsescu şi primul ministru Emil Boc au reuşit, aparent, să depăşească temerile, dar rămâne să vedem cum vor evolua lucrurile.

Regionalizarea şi structura Parlamentului

Subiectul este de importanţă majoră pentru viitorul ţării şi este legat strâns de modificarea Constituţiei. În această privinţă, Puterea şi Opoziţia au propuneri care ar merge foarte bine împreună, dar care, din nefericire, nu s-au întâlnit.

De exemplu, regionalizarea ţării şi descentralizarea reală a administraţiei se bat cap în cap cu propunerea preşedintelui Traian Băsescu de a desfiinţa Senatul. În situaţia în care judeţele/regiunile vor avea un grad mai ridicat de autonomie decât în prezent, ele vor simţi nevoia unei reprezentări la nivelul politicii naţionale.

După ce vor descoperi avantajele libertăţii şi responsabilităţii proprii, după ce îşi vor crea proiecte proprii de dezvoltare şi vor intra în competiţie unele cu altele, vor afla că există probleme care nu pot fi rezolvate decât la nivel naţional în chip solidar şi în urma unor dezbateri parlamentare.

Dar fără o a doua cameră a Parlamentului, vocea regiunilor nu va fi auzită. Aşadar Senatul ca o cameră a regiunilor (propusă de Opoziţie), aşa cum se întâmplă în Franţa sau Spania, ar fi o bună soluţie constituţională. Desigur, cu condiţia ca descentralizarea să fie luată în serios.

Se vede mai clar acum că fără o colaborare între Putere şi Opoziţie nu se pot face paşi înainte în subiectele esenţiale. Stilul „absolut” al puterii actuale face însă colaborarea dificilă, dacă nu imposibilă. La Convenţia Naţională a PDL, Vasile Blaga a avut meritul că a atras atenţia asupra acestui lucru, cu riscul personal de a fi acuzat încă odată de secrete conivenţe cu inamicul politic.

Sistemul de vot şi autonomia regională

Recentele propuneri legate de Constituţie şi de sistemul electoral au la rândul lor consecinţe care nu au fost explorate până la capăt şi care pretind de asemenea o colaborare transpartinică în interes naţional.

Adoptarea sistemului de vot majoritar pe care a contrapropus-o USL nu favorizează interesele actuale ale UDMR. Într-adevăr, într-un sistem majoritar, maghiarii ar reuşi să câştige alegerile uşor în circumscripţiile de mare densitate etnică, dar ar pierde în toate celelalte circumscripţii.

Cu ani în urmă, atunci când preşedintele Traian Băsescu lansa ideea votului majoritar, a fost semnalat riscul ca maghiarii să piardă nivelul actual de reprezentare parlamentară, ceea ce ar putea fi interpretat ca un regres democratic.

Dar dacă România ar avea curajul de a opera o reală descentralizare administrativă, dacă ar crea regiuni care să convină în suficientă măsură şi maghiarilor, atunci nevoia lor de a fi reprezentaţi la nivelul politicii naţionale ar scădea de la sine.

De fapt ambiţia UDMR de a arbitra jocul politic de la Bucureşti se trage mai cu seamă din sentimentul nesiguranţei comunitare. Dacă maghiarii ar avea libertatea de a-şi da mai multe determinări proprii la nivel local, dacă ar miza mai ales pe „guvernarea” locală, ar fi într-o mai mică măsură interesaţi să participe la guvernarea centrală.

Tensiunile create în ultimul timp în jurul autonomiei secuieşti au certe rădăcini istorice, dar sunt cu siguranţă amplificate şi de sentimentul că în România nu se mai întâmplă nimic de multă vreme şi că centralismul moştenit din trecut riscă să se eternizeze.

Or, o veche înţelepciune conservatoare spune că trebuie să se schimbe ceva pentru ca lucrurile să rămână la fel. Responsabilii politicii de la Bucureşti ar putea să înţeleagă de aici că o reală descentralizare a administraţiei ar fi cea mai bună replică la revendicările maximale.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz