Copiii se îngrămădesc lângă mama lor, dar Josef Mengele este nemilos. ”Tu aici. Tu acolo”, cântă el și arată spre direcții diferite ale căii ferate. Un soldat cu pușca sub braț îi smulge mamei copiii din brațe.

Sunt amintirile unei supraviețuitoare a Holocaustului, prezentate pe scena Operei Naționale din capitala României, București. Scena cu infamul medic de lagăr de la Auschwitz face parte din opera ”Procesul Eichmann”, prima operă din lume despre Holocaust, despre exterminarea evreilor europeni de către Germania nazistă.

Este o punere în scenă despre unul dintre cele mai cunoscute procese din istoria postbelică – procesul lui Adolf Eichmann, condamnat la moarte în 1961 în Israel pentru complicitatea sa la uciderea a șase milioane de evrei. Prin acest proces, amploarea și cruzimea genocidului au devenit pentru prima dată cunoscute pentru o largă opinie publică.

Opera face parte dintr-un proiect educațional al Fundației Laude-Reut din România și a fost inițiată de Tova Ben Nun-Cherbis. Compozitorul este muzicianul israelian Gil Shohat, iar libretul se bazează pe o piesă de teatru a dramaturgului israelian Motti Lerner. Spectacolul redă mai mult decât procesul: în sala de judecată de pe scenă, martorii readuc la viață amintiri din lagăre. Familii sunt destrămate, femei torturate, copii împușcați.

O operă despre Holocaust?

Poate fi pusă în scenă o operă despre Holocaust? Este permis să o faci? Aceste întrebări i-au trecut și lui Erwin Şimşensohn prin minte când, acum câteva luni, a primit un telefon prin care era întrebat dacă vrea să regizeze spectacolul. ”Sună... ciudat – o piesă despre Holocaust, cu muzică?”, povestește el după premieră, la Centrul Comunitar Evreiesc din București.

Şimşensohn are păr roșcat, barbă la fel. Salută în stânga și în dreapta când intră; este bine cunoscut în comunitatea evreiască din România. A condus și acest centru, cu niște ani în urmă.

A renunțat la rețineri după primele discuții cu directorul Operei din București, Daniel Jinga, povestește Şimşensohn. Când a ascultat pentru prima dată compozițiile create special pentru operă, toate îndoielile s-au risipit. ”Muzica nu trebuie neapărat să însemne divertisment. Nu e neapărat profan să pui în scenă o temă importantă în acest fel”, spune regizorul.

O vină uitată

La cei 45 de ani pe care îi are, Şimşensohn este obișnuit cu provocările. Trăiește astăzi între București, unde locuiesc soția și copiii săi, și Constanța, pe malul Mării Negre, unde conduce Teatrul de Stat. Vara organizează în orașul de la malul Mării Nerge un festival cultural care durează nouă săptămâni și se implică voluntar în activitățile organizațiilor evreiești. Timp îi mai rămâne doar pentru câteva proiecte de suflet – cum este această operă despre Holocaust.

Este o chestiune personală. Pentru că, deși România a jucat un rol special în Holocaust, multă vreme nimeni din țara în care s-a născut nu a vrut să audă despre acest subiect.

Sub dictatura lui Ion Antonescu, România a devenit, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unul dintre cei mai apropiați aliați ai Germaniei naziste. Regimul a restrâns din ce în ce mai mult drepturile evreilor și a escaladat violența. Evreii au fost deposedați, umiliți, deportați în ghetouri și lagăre de muncă din Transnistria, torturați și uciși în pogromuri sângeroase.

Și bunicul lui Erwin Şimşensohn a fost deportat într-un lagăr de muncă. A supraviețuit. Însă Holocaustul s-a întipărit de atunci ireversibil în memoria familială. ”Mă atinge personal”, punctează Simsensohn.

România a reprimat mult timp memoria propriei implicări în drama populației evreiești, a banalizat-o și chiar a negat-o uneori. Abia în 2004 a fost, pentru prima dată, recunoscută oficial vinovăția istorică. Atunci, un raport al unei comisii internaționale a arătat că între 280.000 și 380.000 de evrei au fost uciși în România și în teritoriile controlate de România, prin acțiuni ale forțelor românești.

Ziua comemorării – în octombrie

După acel raport, au urmat primii pași timizi către o cultură a memoriei. Astfel, 9 octombrie, ziua în care, în 1941, a început deportarea evreilor în lagărele din Transnistria, a fost declarată zi națională de comemorare. A fost planificat un muzeu al Holocaustului, care până astăzi nu a fost realizat, a fost fondat Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din București, a fost construit un monument al Holocaustului.

”Pentru majoritatea oamenilor, Holocaustul nu este o chestiune de comemorare, ci, în primul rând, ceva despre care abia încep să afle”, observă Erwin Şimşensohn. Abia cu doi ani în urmă a fost introdusă în școli disciplina ”Holocaustul și istoria evreilor”. Un studiu recent al Institutului pentru Studierea Holocaustului arată că doar o treime dintre români știu că România are o responsabilitate în exterminarea evreilor europeni. Dictatorul și criminalul de război Ion Antonescu, direct responsabil pentru moartea evreilor români, este și astăzi perceput de o mare parte a populației ca un ”mare patriot”.

Un om de teatru prin excelență

Şimşensohn a crescut în Piatra Neamț, în vestul Moldovei. Părinții săi erau ingineri dar iubitori de teatru. La fel și el. În liceu și-a fondat propria trupă de teatru, care a cunoscut rapid succesul. A înțeles curând că în teatru poate folosi nu doar talentul artistic, ci și spiritul analitic, empatia și capacitatea de a conduce oamenii. Nu ridică vocea niciodată, dar știe mereu ce spune.

La proiectul de absolvire a facultății de regie a montat o piesă adaptată după cartea ”Născuți vinovați”, care vorbește despre copiii născuți în familii de naziști. Când a prezentat ideea colegilor, o studentă l-a întrebat dacă nu s-a săturat, în sfârșit, de tema Holocaustului. Își aduce aminte că i-a spus: ”E ca și cum cineva din familia ta ar fi murit, iar voi păstrați cadavrul pe masa din sufragerie, îl arătați tuturor și refuzați să-l îngropați”.

Deși este un om echilibrat, un strop din furia de atunci se simte și acum când povestește. Trage adânc aer în piept și rememorează ce i-a spus atunci colegei: ”O să pun acești oameni pe masa din sufragerie”. Ca să sublinieze cele spuse, bate cu mâinile pe masă. ”Dacă îi îngropăm, uităm cine i-a ucis. Erau bărbați, femei, copii. Nu au murit pur și simplu. Acești oameni au fost uciși pentru că erau evrei”.

Extremismul de dreapta în România

Şimşensohn simte că e responsabilitatea lui - dar și a altor artiști - să mențină discuția despre Holocaust vie: ”Este important nu doar să educăm oamenii despre ce s-a întâmplat atunci, ci și despre pericolele extremismului de dreapta. Din păcate, e o temă extrem de actuală”.

La alegerile parlamentare din 2024, partidele de extremă dreapta au obținut o treime din voturile alegătorilor din România. Deosebit de puternică este Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), formațiune revizionistă istoric, care se prezintă drept moștenitoare a Mișcării Legionare din anii 1940. Candidatul său la președinție, George Simion, a pierdut la limită alegerile de duminica trecută (18 mai 2025) pentru funcția supremă în stat.

Ceva, spune Şimşensohn, s-a dezechilibrat. ”Astăzi, antisemitismul este mai puternic decât în urmă cu câțiva ani. Devine din ce în ce mai amenințător pentru noi”. De fapt, opera despre Eichmann fusese gândită ca o unică reprezentație – dar, datorită numeroaselor reacții pozitive, va fi jucată din nou în luna octombrie. Un succes pentru întreaga echipă de la operă și pentru Şimşensohn. Pentru că lupta împotriva uitării, este convins regizorul, este acum mai importantă ca oricând.