România are o lege care ridică un zid înaintea noilor veniţi protejând partidele mari. Am auzit de nenumărate ori acest lucru, în diferite colocvii, conferinţe şi uneori am întâlnit această revendicare în presă, dar dacă subiectul nu a devenit popular este tocmai pentru că partidele mari şi marile canale mediatice au fost reticente. Există puţine excepţii. La începutul acestui an, deputata europeană Monica Macovei, care a fost ministru şi care militează într-un fost partid guvernamental, a propus o lege care să reducă numărul minim al membrilor fondatori ai unui partid politic la 500. Legea actuală pretinde 25.000 de membri fondatori proveniţi din cel puţin 18 judeţe. În general Europa este mult mai liberală. De pildă legea germană pretinde nici mai mult nici mai puţin de 3 membrii fondatori şi la fel este şi în Franţa sau în Marea Britanie. Un detaliu interesant este că Monica Macovei nu propune adoptarea unei legi similare celor din ţările occidentale, cu toate că evocă modelul acestora, ci una de compromis, poate cu temerea că s-ar declanşa o explozie a numărului de partide.

Dar iniţiativa aceasta a avut de-a lungul timpului multe precedente. Chiar cu două săptămâni mai devreme (la începutul lunii februarie 2014), senatorul Remus Cernea depunea la Senat un proiect de lege prin care cerea ca numărul de membri fondatori să fie redus la 1000, aşa cum este în Polonia. Argumentele lui Remus Cernea şi ale Monicăi Macovei sunt identice: şi unul şi celălalt acuză monopolul pe care îl exercită partidele mari asupra vieţii politice şi pledează în favoarea diversificării ofertei. De asemenea cei doi iniţiatori, independent unul de altul, trimit la Carta drepturilor fundamentale cu privire la libertatea de întrunire şi asociere. În plus Remus Cernea evocă istoria românească a problemei arătând că acum 12 ani, înaintea promulgării legii actuale, reprezentanţi ai unor ONG-uri cu activitate bine cunoscută (APADOR-CH, Liga Pro Europa, Asociaţia Pro Democraţia, Fundaţia pentru o Societatea Deschisă) au criticat caracterul restrictiv al proiectului avertizând că el va avea consecinţe negative.

Monica Macovei a activat ea însăşi în APADOR-CH şi asemănarea iniţativei sale cu cea a lui Remus Cernea nu este întâmplătoare. Fostul ministru al Justiţiei poartă cu sine ceva din etosul ONG-urilor („societatea civilă”) care în România au avut ca factor constitutiv o postură critică faţă de partide. Dar poziţia ONG-urilor faţă de sistemul politic se explica prin anii 90 prin presupoziţia că partidele constituite (dominate la început de FSN) erau în fondul lor neliberale, promovând mereu opţiunile unei majorităţi tiranice prin omogenitatea sa. Pe atunci temele cele mai fierbinţi, stimulate de dorinţa României de a fi acceptată în Consiliul Europei, erau dezincriminarea homosexualităţii, relaţia româno-maghiară şi libertatea cultelor neoprotestante. Simplificarea procedurii de înfiinţare a partidelor era pe atunci speranţa grupurilor sociale minoritare care nu aveau altfel acces la exprimarea politică.

De atunci multe s-au schimbat, inclusiv percepţia asupra drepturilor omului care împing orizontul revendicărilor tot mai departe. Astăzi un partid ca Noua Republică, de orientare conservatoare, se simte el însuşi minoritar în spaţiul mediatic şi cere ca legea partidelor şi legislaţia electorală să elimine bariererele pe care le consideră „restrictive sau aberante”. Grupurile care astăzi ar revendica un acces mai facil la reprezentarea politică sunt diferite de cele de acum 15 ani.

O altă lege care pune bariere greu de trecut este legea alegerilor europene care pretinde partidelor politice să adune cel puţin 200 000 de semnături de susţinere. Un independent are nevoie de 100.000 de semnături. Mesajul este clar: numai partidele mari au voie să facă politică în România. Restul trebuie să voteze disciplinat cu partidele mari sau să stea acasă. Ceea ce se şi întâmplă în mod obişnuit cu mai mult de jumătate din alegători.

E prilejul potrivit să mai arătăm că legea are multe alte aspecte criticabile. De ce se pretinde chiar şi unui partid mare cu relaţii deja consacrate printre grupurile politice europene aşa cum sunt PSD, PDL şi PNL să mai adune semnături de susţinere? E complet inutil. Unui independent este firesc să i se pretindă dovada unei susţineri cât de cât consistente, căci altfel ar candida oricine, complicând alegerile fără rost.

În fine este puţin justificată şi cerinţa ca un cetăţean să nu dea semnături de susţinere pentru mai mulţi candidaţi sau partide. Potrivit acestei gândiri, un cetăţean nu poate avea decât o singură opţiune politică, una şi numai una. În realitate, este foarte posibil ca cineva să aibă o primă opţiune şi o a doua sau a treia opţiune, după cum e firesc să ofere tuturor o şansă de a participa în alegeri. Votul va fi dat obligatoriu unei singure liste, dar semnătura de susţinere poate fi dată mai multora.

S-a remarcat anul acesta că semnăturile de susţinere depuse la BEC ar reprezenta adunate peste 5 milioane. Este plauzibil, dar puţin probabil ca toate aceste semnături să fie corecte. BEC nu are posibiliatea să verifice dacă semnăturile se repetă de la o listă la alta. Poate face cel mult un sondaj, comparând un eşantion de pe o listă cu un altul de pe altă listă, dar nu mai mult de atât.

Concluzia simplă este că legile care definesc sistemul politic din România sunt depăşite, că ele provoacă o tot mai mare frustrare şi că sunt de fapt inaplicabile.