Deutsche Welle: Domnule Dalos, în Ungaria au loc alegeri parlamentare. Diferențele dintre tabăra guvernamentală și opoziție par ireconciliabile. Țara este extrem de polarizată. Cum vedeți Dvs lucrurile?

György Dalos: În Ungaria est o atmosferă complet nevrotică. Domnește un război civil rece, este doctrina oficială a sistemului Orban.

Prin noțiunea de "război civil rece" vă referiți la formularea președintelui Parlamentului, Laszlo Köver, care a afirmat în urmă cu câțiva ani că în Ungaria nu ar avea loc o concurență democratică, ci ar domni un război civil rece...

Da. A fost o exprimare precisă. Nu este vorba de o izbucnire bruscă, ci acest război a fost declarat la un moment dat. Din punct de vedere politic, avem pe de o parte un curent eurosceptic, naționalist și autoritar, pe de altă parte o tabără pro-europeană, care nu este naționalistă și este desigur ceva mai tolerantă. Ruptura socială astfel produsă este din păcate reală și a atins un stadiu agresiv. Când întrebi azi pe cineva în Ungaria ceva despre un film nou, despre o nouă carte, iese imediat în evidență această divizare adâncă. Această agresivitate otrăvește atmosfera în întreg spațiul public.

Despre ce este vorba, de fapt? Ce se află la baza acestei separări?

Cred că este vorba de un concept ideologic construit de Orban și de partidul său Fidesz. Centrală ar fi întrebarea: cine este și cine nu este ungur? Răspunsul cel mai simplu este că un ungur adevărat ar fi doar cel care susține guvernul Orban. Cine este împotriva acestuia, nu ar fi ungur adevărat. În caz extrem, problema capătă un caracter rasist, naționalist. Deci: ce este atunci un ungur care nu este un ungur? Nu este suedez, nici rus. Prin urmare, conform tradiției din Ungaria, trebuie să primească una din etichetele atribuite celor considerați ne-unguri: fie evreu, fie țigan, adică rom. Sau agent al vreunei puteri străine.

Deja din anii 90, în Ungaria era vizibilă o anumită împărțire a societății într-o tabără națională și una liberală. Să fie una din cauzele acestui fenomen derularea deficitară a schimbării de sistem după căderea dictaturii real-socialiste?

Cea mai mare problemă a început în Ungaria prin faptul că tranziția a fost foarte ușoară. Nu a fost doar pașnică, a avut loc chiar într-un fel de consens, care suna în felul următor: suntem unguri, putem să ne rezolvăm toate problemele, de îndată ce armata sovietică părăsește țara, Ungaria devine o republică independentă și își găsește un loc în Uniunea Europeană. Mai ales de la integrarea europeană se aștepta rezolvarea tuturor problemelor. S-a crezut că va duce la o perioadă de înflorire după ce Ungaria va prelua valorile politice și morale ale lumii libere. Ceea ce nu s-a întâmplat. Lucru valabil și pentru alte state din fostul bloc estic. Așteptările au fost prea mari. Această divizare era deci iminentă.

Ce rol a jucat repartizarea inechitabilă a bunurilor din fosta proprietate publică?

Prin noua ordine a relațiilor de proprietate după 1989/90, Ungaria a trecut printr-o schimbare istorică, doar că nu neapărat în modul în care se aștepta lumea. La vremea aceea, proprietatea era acolo, trebuia doar să te apleci și să o ridici. Marea întrebare a fost cine vor fi noii proprietari. Ca și în alte părți, și în Ungaria a existat un grup puternic care a pus mâna pe cea mai mare parte din acest avut public, este vorba de funcționarii mai tineri de atunci - comuniștii tehnocrați, nu cei ideologici. Acest gen de privatizare a constituit de fapt principala cauză a aproape tuturor conflictelor în țările fostului bloc estic după 1989/90.

Merge această divizare socială din Ungaria mai departe în istoria țării decât doar în primii ani ai perioadei post-comuniste?

Sigur că societatea ungară nu a fost niciodată unitară. Nu a existat însă înainte, la începutul parlamentarismului în Ungaria, această ură absolut ireconciliabilă. Dacă-i auzeai atunci pe deputați la discursurile din Parlament, credeai că sunt dușmani de moarte. Dar seara se întâlneau la restaurant. Până la ora 18 erau dușmani de moarte, după ora 20 nici vorbă de așa ceva. Dar aceste fronturi radicale care există acum în Ungaria, pe timp de pace, au fost opera celui de-al doilea guvern Orban, deci după 2010. În timpul primului cabinet Orban, din 1998 până în 2002, încă se putea vorbi cu oamenii din tabăra guvernamentală, chiar dacă nu era mereu o experiență plăcută.

Nu s-a mai putut după 2010?

Nu. În urmă cu 15 ani, ar fi fost încă o aberație dacă politicienii de la guvernare n-ar mai fi acceptat să iasă la o cafea cu cei din opoziție. Azi, așa ceva a devenit normalitate. Nu mai vorbesc unii cu alții. Rău este că starea actuală a lucrurilor  a dezvoltat o dinamică proprie. Ruptura funcționează deja independent de luptele dintre partide.

Cu ce consecințe posibile?

Pot fi consecințe dramatice, atunci când guvernul s-ar vedea confruntat cu o problemă pe care nu poate să o rezolve singur, dar nu mai are niciun partener de discuție. Să zicem, în cazul unui conflict dur cu UE. Sau, în contextul situației din Ucraina, Ungaria ar putea ușor să se vadă prinsă între cele două blocuri, adică între Rusia și Vest. Este rolul istoric al Ungariei. Să se afle prinsă între două tabere puternice. În astfel de situații, lucrurile pot erupe extrem de rapid.

Sunt șanse în viitorul apropiat de rezolvare a acestui clivaj social?

În orice caz, nu este neapărat doar problema unei victorii electorale a opoziției. Deși, desigur, șansele de a anula această divizare ar fi mai mari dacă actualii guvernanți ar pierde puterea. Mai ales acest război civil rece trebuie să înceteze, trebuie ca societatea să-și regăsească echilibrul. Pot exista pe mai departe două blocuri politice, dar trebuie să fie posibil ca ele să ajungă la compromisuri. Independent de rezultatul votului, eu cred că victoria strategică în Ungaria va fi a celui care va reuși să reinstaureze pacea în societate. Dar nu știu cine ar fi în stare de așa ceva.

Nu sună prea optimist.

Păi da, eu nu sunt un optimist înnăscut, dar am avut și surprize. Dacă mi-ar fi spus cineva în 1967 că dictatura comunistă avea să se termine în aproximativ 20 de ani, nu aș fi crezut, pentru că totul părea foarte stabil. Nu sunt însă un pesimist convins, în sensul că rămân deschis la surprize plăcute.

György Dalos, născut în 1943 la Budapesta, este unul din cei mai cunoscuți scriitori maghiari contemporani. A studiat Istorie la Moscova și a lucrat ca muzeolog și traducător la Budapesta. Dalos se numără printre fondatorii opoziției democratice în timpul dictaturii socialiste din Ungaria și i-a fost interzis să-și publice cărțile în Ungaria de la sfârșitul anilor 1960. După căderea dictaturii, s-a angajat cultural-politic pentru Ungaria o lungă perioadă în Germania, între altele ca șef al Casei Ungariei din Berlin, oraș în care Dalos trăiește și în prezent.