Un înaintemergător din acest punct de vedere este Igor Cobileanschi, regizor basarabean stabilit la București, care a debutat ca documentarist în anii 1990. Filmele sale artistice „La limita de jos a cerului” (2013), „Afacerea Est” (2016) ș.a., premiate în țară și în străinătate, angajează actori de pe ambele maluri ale Prutului și ar merita să fie mai bine cunoscute și difuzate.

După „Carbon”, regie Ion Borș, lansat în iarna lui 2023, despre care am avut prilejul să scriu aici, de o mare afluență de public se bucură filmul „Varvara” (iunie a.c.), scenariu și regie Anatol Durbală – cunoscut actor, regizor, profesor de Arta Actorului –, aflat la a doua realizare în cinema. Acum nouă ani scotea „Ce lume minunată”, inspirat de evenimentele tragice din 7 aprilie 2009, când poliția lui Voronin a molestat în „coridoarele morții” zeci de tineri protestatari anticomuniști – filmul a câștigat Premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film (FIPRESCI PRIZE) la Festivalul de Film de la Varșovia, ediția 2014. Și în acest caz, producătorul este Sergiu Cumatrenco Jr. – un apreciat profesionist în domeniu.

Materia primă a noilor filme basarabene, așadar, sunt traumele umane cauzate de bulversanta realitate postsovietică. Dacă, în „Carbon”, inamicul era străinul, venea din trecutul sovietic, având o linie de demarcație clar desenată – „ei”, agresorii, separatiștii transnistreni, și „noi”, românii moldoveni, victimele (chiar dacă între „noi” și „ei” există destule spații gri, cum se întâmplă în teritoriile de frontieră), „Varvara” ne propune un plonjon în Basarabia profundă, o ecografie a ființei naționale, a sechelelor care ne macină ca popor – corupția, ipocrizia, indiferența, lașitatea, cinismul...

Despre ce este filmul lui Anatol Durbală

Un instalator de la o companie de gaze, pe nume Sașa, aflat în mare dificultate financiară și pe punctul de a fi concediat, primește o misiune-test, pe care dacă o va îndeplini, își va păstra locul de muncă. Soția i-a născut o fetiță cu anomalie de dezvoltare. Operația e costisitoare, poate fi făcută doar în străinătate și e nevoie de foarte mulți bani. Omul e cinstit, refuză să ia sutele de euro pe care un designer italian de la Chișinău i le oferă pentru a trece cu vederea modul eronat, scandalos chiar, în care și-a conectat imobilul la conducta de gaze.

Sașa are o inocență în privire și o indignare sinceră în fața nedreptății, corupției, traficului de influență. Colegii de lucru îl consideră o cioară albă, un „loser”, nu vor să lucreze cu el, pentru că nu acceptă „foloase necuvenite” de la clienți și nici pe ei nu-i lasă. Nu că le-ar da peste mână – le dă peste obraz.

Misiunea-test care i se încredințează este să conecteze un cazan de gaz la conducta exterioară într-o biserică din apropierea Chișinăului (evadarea din spațiul citadin, agitat și corupt, în ruralul cvasi-patriarhal e o salutară schimbare de decor, chiar dacă, vom vedea, datele problemei nu se schimbă). Ajuns la fața locului, Sașa îi atrage atenția preotului, la început cu timiditate, apoi mai apăsat, că nu a instalat cazanul într-o încăpere separată, ci chiar în interiorul lăcașului sfânt, unde o defecțiune, un accident tehnic ar pune în pericol de moarte oamenii din biserică. E o violare flagrantă a regulilor securității.

După ce se lasă înduplecat, mai cu bunișorul, mai cu telefoane către șeful său de la „MoldGazEnergo”, să n-o facă pe deșteptul, Sașa urcă pe schelă și... înțepenește cu bormașina în fața icoanei Sfintei Varvara pictată pe perete: ar trebui să sfredelească chiar prin ochiul sfintei, pe acolo va trece țeava de gaz. E limita, bariera peste care nu poate trece.

„Omul lui Dumnezeu”

Sașa vrea să fie cinstit cu sine însuși și cu oamenii din preajmă. E pus în fața unei situații infernale: să-și calce pe conștiință, să accepte bani penali, atât de necesari pentru salvarea fiicei sale cu handicap, din altă parte n-are de unde să-i ia. O lume în care prețul respectării unor principii morale este viața unui copil e fundamental defectă, bolnavă, atroce.

Sașa nu e habotnic, nu e un creștin practicant, dar are o tresărire în fața icoanei pictate pe perete. Nu o poate găuri, e ca și cum s-ar face părtaș, peste veacuri, la supliciul Sfintei Varvara – fecioara ucisă de propriul tată, a cărei poveste i-o relatează mătușa Axânia, îngrijitoarea din biserică.

Sașa încearcă să fie rezonabil, înțelege că în prag de iarnă părintele nu poate începe construirea unei anexe externe pentru cazanul de gaze, cum ar cere regulile securității, și caută soluții, vine cu încălzitoare electrice, e un om responsabil, căruia îi pasă de semenii lui. Nu părintele duplicitar și șmenar, cel care știe predicile pe de rost și vorbește transfigurat de la amvon, în noaptea de Crăciun, despre Nașterea Domnului și ispitele Vrăjmașului, ci instalatorul Sașa este „omul lui Dumnezeu”, Sașa – un ins anonim care nici măcar nu știe a-și face cruce și care, muncit de remușcări, duce banii luați drept mită, mai târziu, de la italian (banii pentru tratamentul fiicei sale) tot la biserica în care a cunoscut și revelația, și marea dezamăgire... Puțin cam naiv-forțată secvența, dar una care nu poate anula eșecul protagonistului.

Alături de Sașa (actorul Tudor Țurcan), între partiturile actoricești se remarcă mai ales preotul interpretat de Igor Caras. Talent de mult consacrat, Igor Caras face în „Varvara” un rol mai complex decât în „Carbon”, unde îl joacă pe un primar corupt, fricos și cam zevzec. E bună și Olga Anghelici (interpreta Carolinei, soția instalatorului), femeia care înțelege să respecte alegerea bărbatului ei, chiar dacă nu renunță la sentimentele ei de mamă.

Nu știm dacă fiica lor bolnavă se va salva, o știe Sfânta Varvara, patroana fetiței. E de domeniul credinței, nu al certitudinii, e ceea ce vor decide spectatorii, dacă povestea de pe ecran li se va părea convingătoare, dacă se vor regăsi în Sașa sau dacă e un personaj neverosimil, complet de pe altă lume.

Va ceda sistemul corupt?

Filmul „Varvara” și-a avut premiera pe 6 iunie a.c., în sala cea mare a sediului Președinției de la Chișinău, acolo unde la 27 august 1991 a fost proclamată independența Republicii Moldova.

La proiecție au fost prezenți mai mulți oficiali, între care președinta Maia Sandu și Viorica Drăgălin, șefa procurorilor anti-mafia de la Chișinău. Întrucât filmul „Varvara” a fost încadrat la „tematica anticorupție” – deși pelicula se vrea mai mult decât atât, încearcă să avanseze un pandant filosofic: conflictul dintre spirit și trup, prețul unor alegeri imposibile etc. –, iar actuala guvernare și-a făcut un stindard din lupta împotriva corupției, am vrea să sperăm că o asemenea atenție confirmă o preocupare mai asumată a îndrituiților noștri pentru artă, cultură și, în speță, pentru cinematografia autohtonă.

Nu pot procurorii să rezolve problemele morale ale moldovenilor. Fără educație, degeaba facem „vetting” și „pre-vetting” în justiție. Ne vom întoarce de unde-am pornit. E un cerc vicios.