DW a apărut în viața mea exact atunci când mi-am dat seama că jurnalismul în Moldova nu este ceea ce mi-am imaginat. Mă pregăteam să fac altceva sau să plec din Moldova – așa cum au procedat mulți dintre colegii mei. Am muncit în diferite redacții din Chișinău din primii ani de facultate. Voiam să câștig timp – să înțeleg din primii ani de studenție dacă jurnalismul e ceea ce trebuie să fac. Ceea ce am văzut în redacții nu mi-a plăcut. Presa nu era liberă. Deși am activat mereu la instituții de presă poziționate, în acea perioadă, de partea bună a istoriei, nu simțeam niciun confort emoțional de la munca pe care o prestam.
Am conștientizat că trebuie să am drumul meu în jurnalism în al patrulea an de muncă în redacție. Și am început să caut oportunități. Cred că aveam mai puțin de 20 de ani. Încercam să obțin finanțare pentru investigații jurnalistice – singurele care îmi aduceau satisfacție profesională. Dar Moldova nu era „interesantă” pentru finanțatorii externi în acea perioadă. Se investea abia în pregătirea României de aderare la UE. Mi-am zis că, dacă nu străbat acest „perete”, nu am de ce să mai rămân în jurnalism, pentru că în jur erau doar ziare și televiziuni de partid.
Am început să fac „investigații jurnalistice” (acum nu le-aș putea numi chiar investigații) pe cont propriu și așa am fost remarcat de cei de la Transparency International – Moldova, care mi-au dat un premiu și mi-au finanțat participarea la un training la București. Oamenii pe care i-am întâlnit acolo – la Centrul Român pentru Jurnalism de Investigații - mi-au schimbat viața. În anii care au urmat, am realizat împreună zeci de investigații transfrontaliere. Colaborăm și azi. Unul dintre colegii de la CRJI din România (Ștefan Cândea) avea o colaborare cu DW. Pot doar să presupun că, peste alți câțiva ani, posibil, m-a recomandat pentru poziția de corespondent DW în Republica Moldova.
Sub regimul comunist al lui Vladimir Voronin (2001-2009), când s-a produs concentrarea mass-media în mâinile unui om care se credea dictator, colaborarea cu o instituție media din afara țării putea fi singura mea șansă de a mai rămâne în jurnalism. Dar după șapte ani de tentative nereușite de a convinge redacțiile din România că a avea un corespondent la Chișinău nu înseamnă bani în vânt, am renunțat. Am primit oferta de la DW în momentul în care eram deja cu „bagajele” făcute.
Mi-am procurat un microfon și, împreună cu un IT-ist, care avea un depozit plin cu computere vechi defectate, am adunat piese de un PC capabil să imprime voce, pe care l-am instalat acasă într-o debara. Așa a început colaborarea mea cu DW. Rămânea doar să fiu la fel de bun ca cei din redacția de la Bonn. Atunci credeam că sunt, pentru că primeam periodic mesaje în care eram încurajat. Acum însă știu că eram doar ambițios și că DW m-a tolerat, m-a crescut pas cu pas și m-a apărat atunci când, sub regimul oligarhului Plahotniuc, cei de la Chișinău pe care îi deranjam frecvent cu materialele mele jurnalistice au încercat să-mi compromită colaborarea cu DW. Acum ei sunt cercetați în marile dosare de corupție din perioada statului capturat.
În actualul context regional, Moldova se află în centrul atenției UE. Interesul față de Republica Moldova a crescut esențial pe fondul amenințărilor rusești. Suntem mai mulți corespondenți DW la Chișinău. Moldova are o guvernare pro-europeană și este țară candidată pentru aderare la UE iar o picătură din acest succes ni se datorează cu siguranță și nouă.