Oleksii Reznikov e optimist. La CNN, ministrul ucrainean al Apărării a declarat că aliații occidentali ar fi înțeles ”acum că ideea de a nu provoca Rusia pentru a evita conflictul nu funcționează” iar ”Rusia e considerată de NATO mai degrabă un adversar decât un partener strategic”.

Păi dacă abia acum ”au înțeles” evidența și încă nu pricep că regimul putinist e de fapt un pericol mortal pentru întreaga lume liberă, nu doar ”principala amenințare pentru NATO”, după cum s-a exprimat textual viteazul Reznikov, să ne ajute Cerul cu mila. Și, mai ales: să ajute Ucraina și de acum încolo.

Căci doar rezistența eroică a Ucrainei în fața invaziei și genocidului i-a adus pe liderii europeni la Kiev. Nu vitejia sau competența mai-marilor europeni.

Chestiuni cruciale

O întrebare cheie mi se pare a fi: de ce abia acum? De ce s-au dus abia acum la Kiev Scholz, Macron și Draghi? De ce s-au moșmondit timp de aproape patru luni? Pentru ca Macron să poată da glas perlelor sale cu Rusia care ”n-ar trebui umilită” iar apoi să recidiveze la Kogălniceanu? Unde i-a învățat pe români, vorba unui prieten, nu doar că ”Europa se teme de Rusia”, ci și că ”Putin poate schimba geografia cum vrea și așa rămâne, că doar e geografie, care nu se schimbă” iar un ”război poate fi împiedicat după ce a început”, în vreme ce ”locuitorii unui imperiu sunt un popor…”? Nu?

Din alte motive? De ce Europa apuseană a lăsat luni de zile Ucraina cu o fracțiune de 10% (livrată de englezi, americani, polonezi, cehi și slovaci) din arsenalul de care ar avea nevoie ca să împiedice Rusia să învingă în acest război de agresiune, terorist și genocidar? Nu știu mușchetarii deplasați în patru la Kiev, la 16 iunie, ce hram poartă războiul colonialistului regim Putin într-o țară supusă încă de pe acum nu doar ocupației imperialiste, ci și rusificării forțate? Și, dacă știu, când au aflat?

Abia acum? De ce? Sau încă nu s-au dumirit cu adevărat și pe deplin nici după vizita lor de la Irpin? Poate mai au nevoie, ca să se limpezească la cap și să prindă curaj, de un pahar, două de vin? Oare ce anume le-a mai trebuit ca să aprobe Ucrainei statutul de țară candidată la aderarea la UE? Vizita la Kiev pentru note bune în fața propriului electorat înaintea scrutinului de balotaj francez?

Și de ce nu reușește vestul să asigure, la nevoie manu militari, exporturile de grâne din Ucraina, ca să combată pericolul existențial crescând al unei foamete asasine în lume, care să ucidă sute de milioane de oameni?

O călătorie tardivă și clivajul dintre promisiuni și realități

Ar putea fi grotesc, dacă n-ar fi trist, deprimant și tragic. Căci Rusia e încă, în prea multe privințe, bine mersi. Încasează din Vest un miliard pe zi pentru exportul hidrocarburilor ei. Și se cască o imensă prăpastie între masivul ajutor occidental din promisiuni și din calculul hârtiei și între ce parvine să-i ajute efectiv pe militarii Ucrainei care se sacrifică zilnic, cu zecile sau sutele, pe câmpul de bătaie.

Alt hău desparte consecințele firești ale măcinării zilnice a trupelor ruse, de ocupație, care au vădite probleme în a-și completa efectivele decimate, pe de o parte, și situația cumplită a forțelor ucrainene apărând puținul pe care-l mai controlează la Severodonețk și în regiunea Lugansk, pe de alta.

Dacă pe teren regimul Putin continuă să atace și să ocupe 20 la sută din teritoriul țării neprovocat agresate e ceva profund în neregulă cu ajutorul acordat victimei de lumea civilizată, în ciuda periodicelor reiterări americane, potrivit cărora ”am reafirmat angajamentul ca SUA vor fi alături de Ucraina în timp ce ea își apără democrația și susțin suveranitatea și integritatea sa teritorială”.

Cum stăm. Și ce ne interesează, după ce de vorbe ne-am săturat

Din două una. Ori se anunță în Occident cai verzi pe pereți în materie de ajutoare. Ori ele ar fi bune și chiar sublime, putem zice, dar lipsesc cu desăvârșire pe ici pe colo prin punctele esențiale când e nevoie de ele, astfel încât să schimbe realmente situația.

La Kiev, un Macron parcă spășit a mai promis 6 obuziere suplimentare. Scholz a continuat să mintă fără jenă, afirmând că va face și va drege ajutând militar, în vreme ce-a omis să indice adevărul: că acasă interzice industriei sale de armament – a patra din lume – să livreze tancurile pe care le-ar putea livra. Și le-ar livra. Dar nu i se dă voie. Și e chiar Scholz cel care nu îi dă voie.

Urmarea e că neajunsul la destinație al mult promiselor tancuri, al artileriei suplimentare, al rachetelor antinavale și al sistemelor de apărare avansate dă armatei ruse șansa ca, bătută măr într-o primă fază, să pară că renaște din cenușă ca pasărea Phoenix, spre a cotropi noi și noi teritorii. Ceea ce erodează vizibil moralul apărătorilor, defectând arma secretă, magică, a Ucrainei, în primele luni de război.

N-ar mai trebui deci să intereseze pe nimeni ce promit cancelarul sau președintele Biden liderului ucrainean (mai nou, între altele, din SUA: ”un miliard de dolari în asistență de securitate cu tot cu artilerie suplimentară si arme pentru apărarea de coastă, ca și muniție pentru artilerie”), ci doar ce ajunge efectiv pe front și modul în care Vestul se descurcă, realiter, spre a susține și armata, și moralul țării atacate.

Căci de fapte, numai de fapte duce lipsă mult trâmbițata ajutorare a Ucrainei. Nu de vizite simandicoase, dar tardive. Ori de vorbe involuntar hazoase. Ori meșteșugite. Ca ale lui Iohannis, la Kiev, vorbind patetic despre ”un viitor ucrainean”, imposibil de garantat, în realitate, fără arme. Pe care România nu le dă. Sau ale lui Macron, afirmând că va face dimpreună cu Europa ce nici Franța și nici Europa n-au făcut până acum în contra ”barbarelor” atacuri ale Rusiei, deplânse din vârful buzelor, pe gratis, la Kiev, de șeful de la Elysee.

Reacția cardinalului Richelieu

Cât despre declarațiile Rusiei, în reacție la călătoria ”mușchetarilor” la Kiev, ele par mai edificatoare decât toate discursurile-fluviu rostite în viața lui de președintele Putin. Sau de idolul său, Stalin. Sau de modelul tiranului în viața de zi cu zi și în războaiele de agresiune, Hitler.

Moscova s-a arătat clar deranjată mai ales de o chestiune: de exportul de arme în Ucraina. A reacționat deci la promisiunea lor, afirmând că ar fi ”inutile”. Astfel, ripostând vizitei la Kiev a terțetului Scholz, Macron și Draghi, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Peskov, a declarat, potrivit Reuters, că „ne-am dori ca liderii Franței, Germaniei și Italiei (…) să nu discute doar livrări de arme pentru Ucraina, ci (sic!) mai degrabă să-l împingă pe Zelenski să privească starea de lucruri realist”.

Ceea ce, în limbajul Kremlinului, menit să dea impresia împăciuitoriștilor din Vest că Rusia ar dori tratative, nu înseamnă ca președintele Ucrainei să accepte negocieri cu Moscova, ci să capituleze. În rest, potrivit exprimărilor lui cam confuze și vag agramate, proprii și multor altor dregători ai lui Putin, Peskov (care pe Iohannis, altfel decât s-a afirmat în presa românească, l-a ignorat) e de părere că a ”pompa arme în Ucraina” ar fi, chipurile, ”inutil” și ar ”face rău acestei ţări”.

Realitatea e la antipod. Realitatea e că nu se poate negocia cu o Rusie care a probat în repetate rânduri că nu înțelege să respecte decât forța. Și că nu onorează nici un acord sau tratat. Realitatea e că semnalul de susținere militaro-economică (și de unitate europeană) lansat de Scholz, Macron, Draghi și Iohannis în capitala Ucrainei i-a iritat serios pe agresori. Dovada?

Insultele proferate de ”Joker”. Fostul președinte al Rusiei, Medvedev, și-a bătut joc de interlocutorii șefului său, Putin, cu care Macron a afirmat că a stat de vorbă (de curând) mai bine de 100 de ore.

Actualul vice-șef al Consiliului de Securitate al imperiului colonialist al lui Putin nu s-a mulțumit să-și manifeste zilele trecute dorința exterminării ucrainenilor (pe care a spus că ”îi urăște”). Mai nou, potrivit lui Joker alias Medvedev, Macron ar fi ”mâncător de broaște”, Scholz consumator ”de cârnați”, (textual: de lebărvurst) iar Draghi ”macaronar” (textual: amator de spaghete).

Iohannis-ratează-tot și o Europă încă inadecvată

Pentru români ar putea părea puțin îngrijorător că Iohannis a fost ignorat de Peskov. Și că a scăpat de porecla de mămăligar. Ba s-a văzut scutit și de cea de fan al găluștelor cu prune săsești. Poate că Medvedev l-a încadrat sumar pe schiorul golfist la grupa iubitorilor de lebărvurst. Sau poate l-a considerat un cleptocrat de-al lui și s-a gândit să-l ia puțin sub aripa sa protectoare, disociindu-l retoric de omologii atacați.

Realitatea este că președintele României a făcut bine că s-a deplasat la Kiev, decizie pentru care e de elogiat.

În fapt, hotărârea a luat-o probabil motorul franco-german al Europei. Scholz și Macron l-au vrut pe Iohannis cu ei, pentru că au fost acuzați de scindarea Bătrânului Continent, pe care l-au reîmpărțit între vestul continentului pe de o parte, și răsăriteni ca polonezii, cehii, slovacii și balticii împreună cu englezii, pe de alta.

Iohannis, ca lider al României, a spart frontul unit, anglo-răsăritean, ajutând la proiecția unei Europe imaginare, integrate sub flamură franco-germană, un continent care, de fapt, a încetat să existe din cauza erorilor grave ale Berlinului și Parisului în politica lor față de Rusia fascistă a lui Putin.

În rest, Iohannis a mai ratat o șansă. Nu aceea, dubioasă, de a se fotografia în tren alături de liderii apuseni, ci de a-l vizita pe Zelenski la timp, împreună cu omologii săi baltici, slovac și polonez.

Apoi, de a le explica românilor războiul și cauzele lui așa cum sunt, nu cum le zugrăvește Moscova, astfel încât la cel mai recent sondaj al European Council on Foreign Relations, România să nu fie, culmea, codașă la susținerea Ucrainei și cu un segment minoritar, dar fruntaș, alături de italieni, în Europa, în a susține cea mai aberantă teză a propagandei ruse. Că de vină pentru război nu-s rușii.

Una peste alta, e rău că liderii europeni au ajuns bătaia de joc a unui scelerat complexat din trupa de lachei a lui Putin, pe care l-au curtat, vai, intens. La fel, e alarmant că vor trebui abia de acum încolo să demonstreze că sunt bărbați, iar nu cârlige de rufe, după ce și-au umilit grav națiunile și continentul, depunând eforturi demne de o cauză mai bună ca să menajeze genocidarul regim rus.

E rău și că Uniunea Europeană a mai hamletizat, ridicol, până în ultima clipă în chestiunea aderării Ucrainei la o Comunitate, ale cărei valori și principii de drept ucrainenii le apără net mai eficient decât prea mulți vest-europeni.

Și e inexplicabil că Ucraina nu dispune încă de un scut de apărare antirachetă, de tancuri germane Marder și Leopard, de obuziere suficiente, de lansatoare multiple de rachete Himars în număr rezonabil. E inexplicabil, intolerabil, etic nejustificabil. Pentru Ucraina, ai cărei cetățeni mor cu zile sub obuzele, rachetele și bombele cu fragmentație rusești e înfiorător. Pentru vest e înjositor. Pentru tirani, stimulator. Iar pentru est și pentru toate națiunile iubitoare de libertate și de pace, sinistru. Și potențial mortal.

Pe scurt, Oleksii Reznikov n-are, încă, motive de optimism. Le va avea cu adevărat abia când Europa va dovedi că a înțeles realmente că Rusia trebuie înfrântă și a trecut la acțiune ca s-o biruiască. Le va avea abia când Ucraina va începe să strângă de bojoci armata rusă, astfel încât să-i ia aerul regimului Putin, care să nu mai aibă cu ce se apăra de furia populară din agresivul imperiu colonialist și terorist al tiranului.