Să acuzi guvernul (în speţă MAE) de intenţii de fraudă este cu siguranţă un proces de intenţie. În relaţiile personale ar fi cu totul lipsit de eleganţă, dar democraţiile moderne se bazează pe un şir nesfârşit de asemenea “procese de intenţie”. Toate măsurile legale menite să prevină fraudele şi corupţia au ca presupoziţie nerostită “un proces de intenţie” îndreptat generic împotriva acelora care deţin funcţii publice.

Agenţia Naţională de Integritate şi declaraţiile de avere sunt expresia cea mai puternică “a unui proces de intenţie” intentat miniştrilor, deputaţilor şi senatorilor şamd. De altfel este semnificativ că aceia care s-au opus instituirii acestor precauţii mai stricte au protestat împotriva faptului de a fi consideraţi “potenţiali infractori”.

Cu alte cuvinte, democraţiile moderne, care nu idealizează deloc natura umană, îşi iau precauţii tot mai numeroase, cu scopul preţios de a păstra intactă încrederea. Alegerile desfăşurate în maniera consacrată cu buletine de vot ştampilate conţin ele însele precauţii menite să împiedice nu erorile, nu accidentele, ci fraudele premeditate.

De aceea, este firesc ca Opoziţia şi societatea în general să pretindă garanţii ferme că votul prin corespondenţă elimină posibilitatea fraudelor. Proiectul propus de MAE nu a reuşit însă deloc să calmeze spiritele, dimpotrivă a prilejuit comentariile cele mai circumspecte.

Opoziţia are însă şi obiecţii legate de modul în care se formează opiniile politice. Un român plecat de multă vreme în America (acolo unde ministrul de externe a lansat proiectul votului prin corespondenţă) nu are aceleaşi preocupări şi îngrijorări ca românul care tremură de teama sistemului de pensii sau care urmăreşte cu sufletul la gură dezbaterile despre deficitul bugetar.

Privită de la distanţă, austeritatea, de pildă, pare cel mai adesea dezirabilă, întrucât este percepută doar în latura sa teoretică. În plus, românul din America nu suportă pe pielea lui consecinţele votului. Pentru cei plecaţi acum 20 ani, votul pentru alegerile din România seamănă mai curând, oricât de pasionată ar fi participarea, cu jocurile pe computer cu mize pur imaginare. Atunci când nu există risc, nu există nici responsabilitate întreagă.

Aceste lucruri nu s-au spus cu suficientă claritate, întrucât ar duce la un impas de natură constituţională şi de aceea liderul PNL Crin Antonescu a lăsat şi el obiecţiile rostite pe jumătate. Aşadar, Opoziţia se teme nu doar de fraudă, dar şi de stimularea artificială a participării politice în rândul unei emigraţii care s-a distanţat de multă vreme de realităţile româneşti.

Desigur, se poate spune, din nou doar cu jumătate de gură, că faţă de alegătorii din ţară, copleşiţi de propriile temeri, emigraţia ar avea avantajul lucidităţii, căci, privind lucrurile de la distanţă, ar discerne mai uşor soluţiile corecte. Faptul de a nu încerca pe propria piele măsurile de austeritate ar fi chiar o condiţie a limpezimii de judecată.

Dacă privim politica în termenii “adevărului” ar putea fi aşa, dar dacă vedem în politică mai curând o formă de responsabilitate comunitară şi de angajament personal, atunci diaspora ar ieşi dezavantajată. Iar dacă am dori să cuplăm “adevărul” cu responsabilitatea, am risca să punem în dificultate democraţia însăşi.

Asistăm de fapt la o polemică cu lucruri abia sugerate şi nespuse până la capăt, căci ele implică de ambele părţi presupoziţii inacceptabile.

UDMR are la rândul ei obiecţii abia sugerate. Liderul gruplui UDMR Mate Andras Levente a evocat posibilităţile de fraudă electorală, dar maghiarii au motive mai serioase de se opune şi pe care nu le pot rosti nici ei fără precauţii.

Maghiarii din Transilvania nu pot vota pentru alegerile din Ungaria, chiar dacă au dobândit cetăţenia ungară, în timp ce basarabenii cu cetăţenie proaspăt dobândită ar putea vota la alegerile româneşti. Pentru o minoritate îngrijorată de propria diminuare numerică, această perspectivă pare mai curând întunecată.

În orice caz, Mate Andras Levente a anunţat fără prea multe explicaţii că 100% deputaţii UDMR nu vor vota în favoarea votul preferenţial pentru diaspora. E o declaraţie care închide discuţia şi care schimbă toate calculele politice.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu