Împăratul este gol? Dar nu, nu despre acest basm este vorba, chiar dacă traducerea liberă a sifonatelor depeşe ale diplomaţiei americane l-a portretizat ca atare pe unul dintre protagonişti.

Povestea din spatele afacerii WikiLeaks seamănă, mai degrabă, cu cea a Vrăjitorului din Oz. De data aceasta, undeva sub curcubeu, nu deasupra lui.

Diplomaţia, aşa cum o ştim astăzi, s-a născut în 1815. Înainte de înfrângerea lui Napoleon, nobilii şi familiile lor obişnuiau să declanşeze războaie sau să le pună punct. După Congresul de la Viena, infrastructura serviciilor diplomatice (moştenită de la Italia renascentistă) a fost regândită, ierarhizată şi plasată în slujba monarhilor care îşi împărţiseră bătrânul continent şi l-au împins spre ceea ce avea să devină primul război mondial. În anul marilor dezvăluiri WikiLeaks, diplomaţia, pe mai departe, funcţionează la fel, în baza aceloraşi cutume scrise şi nescrise.

Sistemele politice au evoluat, între timp. Războaiele nu au mai fost convocate într-o poiană cu movile pe margini, de unde strategii dictau manevrele unor luptători corp la corp, sabie la sabie; într-un târziu, în zilele noastre, războaiele au ajuns să se mute în bănci, pe burse, în birouri de PR. Dar şi democraţia s-a reinventat. Instituţiile statului au fost perfecţionate. Drepturile civile şi libertăţile fundamentale au devenit noile biblii. Cetăţeanul, el, omul de rând, contribuabilul şi susţinătorul financiar al statului, a primit instrumentele necesare pentru a controla tot ce depinde, în cele din urmă, de investiţia pe care o face în propria-i siguranţă – inclusiv serviciile secrete (puse sub control parlamentar).

Totul arată altfel. Mai puţin mecanismele diplomatice. Întâia democraţie a lumii (şi nu e nici o ironie în această formulare, Visul American va fi mult timp de acum înainte încă mai apetisant decât orice Vis Chinezesc) îşi consultă contribuabilul despre câte-n lună şi-n New Hampshire dar nu şi-a întrebat niciodată cetăţenii dacă au nevoie de un ambasador la Malabo, în Guineea Ecuatorială. Sau de ce îl au acolo şi nu în Butan. Şi nici dacă e normal ca ambasadorul să păstreze anumite informaţii departe de ochiul public.

Până una-alta, diplomaţia de astăzi funcţionează după evangheliile sale de rit absolutist, dinainte de 1848. Paranteză: şi legea anti-spionaj a Statelor Unite, propusă spre activare în cazul Assange, datează din anii primului Război Mondial. Paranteză închisă.

Tot ce se poate ca, odată consultat, americanul să-i dea ambasadorului dreptul de a lucra pe mai departe aşa cum a făcut-o până acum – iar secretarului de stat libertatea de a cere recoltarea probelor ADN ale diplomaţilor acreditaţi pe lângă Naţiunile Unite şi aspiranţilor la o carieră politică la Budapesta... scuzaţi, la Bucureşti. Nu am de unde ştii, iar baba Vanga are alte eşecuri de explicat. Dar, bun creştin cum îl ştim, americanul ar avea ceva probleme în a accepta ca bârfa să se aşeze în instrumentarul de stat – căci, iată, multe dintre informaţiile pe care se bazează viziunea despre lume a statelor sunt rodul micilor croncăneli la colţ de masă rotundă, între un aspic şi un zâmbet protocolar către soţia gazdei.

Dar dacă tot discutăm mai mult despre gestul lui Assange decât despre „banalităţile" din documentele scurse, să ne întoarcem de unde am plecat.

Când au ajuns acolo, în Oz, Dorothy şi prietenii ei, plini de speranţe, s-au trezit cu genunchii înmuiaţi de grandoarea vrăjitorului. Vrăjitorul poate fi Visul American, iar noi, ceilalţi, suntem Sperietoarea, Omul de Tinichea şi Leul Fricos. Pe vrăjitor l-a umanizat Toto. Un căţeluş. Printre toate celelalte supoziţii de mare trafic, zilele acestea, mie, unuia, îmi place una anume: cea care spune despre WikiLeaks că ar fi devenit chiar câinele de pază al democraţiei. Hai, măcar un căţeluş, acolo! În fond, dacă presa mainstream nu s-ar fi făcut prea des portavocea tuturor jignirilor aduse inteligenţei de oameni instalaţi în funcţii administrative înalte, poate că nici momentul WikiLeaks nu ar fi existat. Dacă guvernanţii nu ar fi devenit atât de opaci, poate că nici momentul WikiLeaks nu ar fi existat. Şi, în acest paragraf, se potriveşte şi celebra întrebare: cine-i controlează pe controlori?

În fine: căţeluşul zgomotos WikiLeaks a tras perdeaua şi din spatele ei se vede că şandramaua înfiorătoare a vrăjitorului e cât se poate de umană.

Şi, până la urmă, împăratul nu a rămas tocmai gol. Doar ochelarii de soare nu-i mai are şi, de data aceasta, poţi să-l priveşti în ochi. Dacă – desigur – te ţine s-o faci!

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Robert Schwartz