„Suntem o imagine în mic a Europei, o federație de minorități, dar, deși diferiți ca limbă sau ca rit, suntem totuși una”, spune decanul Facultății de Teologie Romano-Catolică, Wilhelm Dancă, într-un interviu acordat Deutsche Welle înaintea vizitei Papei Francisc în România. Vizita Suveranului Pontif e o invitație la a transmite dialogul interconfesional al ierarhilor către enoriași.

Deutsche Welle: Care e cheia ecumenică în care trebuie interpretată această vizită apostolică?

Pr. prof. dr. Wilhelm Dancă: Vizita are un caracter ecumenic relevant. După președinte, care l-a invitat pe Papa Francisc în România, prima instituție, prima comunitate pe care o întâlnește este Patriarhia Română, Sfântul Sinod permanent, Patriarhul Daniel și pe creștinii ortodocși din România.

Sigur că a venit să-i vadă pe ai săi, pe credincioșii catolici de ambele expresii liturgice, adică de rit latin și de rit bizantin, și de toate expresiile lingvistice – română, maghiară, croată, bulgară, germană, slovacă, ucraineană, polonă ș.a.m.d. Mesajul este clar: vrea să continuăm drumul început în urmă cu 20 de ani de Papa Ioan Paul al II-lea prin cele trei zile memorabile (7-9 mai 1999 – n.red.), când s-au pus bazele unei noi relații între BOR și Biserica Romano-Catolică, mai vizibile, mai cu roade în planul ecumenismului social, în întâlnirea cu Cristos în cei săraci, în cei suferinzi, care au nevoie de mărturia noastră creștină, nu atât în plan spiritual, cât mai ales în plan material. Există comunități ecumenice de slujire a celor nevoiași în care sunt prezente și măicuțe ortodoxe și măicuțe catolice. În Moldova există așa ceva, în județul Neamț există o astfel de casă pentru ajutorarea celor săraci cu o mărturie comună. Înainte de 1999 nu existau.

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea s-a constituit într-o încurajare foarte puternică la adresa acestor inițiative, făcute cu anumită teamă sau rezervă, mai pe bâjbâite, fie din partea bisericii ortodoxe, fie de cea catolică. Aceste inițiative nu s-au amplificat până la a deveni fenomen. Fiecare parte, însă, aștepta să-și facă propriile structuri din interiorul cărora să activeze cu o deschidere spre ceilalți. Ei, dar e ceva, e un început, e o lucrare.

Papa Francisc vrea să sfințească, să binecuvânteze aceste procese de apropiere începute deja în 1999, continuate cu anumite sinuozități, de-a lungul timpului, fără ca pe fond să fie o teamă. Catolicii nu se tem de ortodocși, ortodocșii nu se tem de catolici, dar anumite radicalizări ale credinței și replieri identitare, asociate în grupuri fundamentaliste, au apărut, mai ales după ce România a intrat în Uniunea Europeană și oamenii au început să circule dintr-o parte într-alta. Iar acestea cer din partea ierarhilor mai multă prudență.

900 de ani în care nu am știut unul de celălalt

Ce argumente a avut Vaticanul pentru deschiderea înspre România?

Ioan Paul al II-lea a venit în România pentru că își dorea să aibă un dialog cu o țară majoritar ortodoxă, cu o biserică majoritară din Estul Europei. A avut și anumite sensibilități personale, pentru că s-a întâlnit cu Patriarhul Teoctist înainte de a veni în România și chiar înainte de 1989. Se cunoșteau. A contat și sensibilitatea istorică, apropierea dintre polonezi și români, mai ales în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când România a găzduit Guvernul polonez în exil spre Marea Britanie. Existau anumite premise pentru a alege România. Și, bine-nțeles, și aici, în România, a existat o deschidere. Papa nu se duce într-o țară dacă nu este invitat, fie de șeful statului, de biserica catolică din acea țară, dar și de biserica majoritară.

Noi am avut atunci, în 1999, nevoie de o anumită așezare într-un făgaș al dialogului în ce privește biserica greco-catolică. Spiritul Conciliului Vatican II, dialogul între creștini, nu trecuse de Cortina de Fier, iar noi fuseserăm văduviți. Noi nu am avut exercițiul carității fraterne, al solidarității creștine în libertate. Dacă ne unea ceva era disprețul sau ura față de dictatură, față de sistem. Abia după 1989 s-a pornit și în România apropierea între bisercile catolică și ortodoxă, cu recunoașterea comună a anumitor circumstanțe – dar nu s-a trecut de la nivelul ierarhic la nivelul de bază.

De ce?

Există o lipsă de exercițiu a catehezei în biserica ortodoxă. Formarea credincioșilor nu este la fel de bine structurată ca în biserica catolică. La întâlnirile ecumenice care au loc în fiecare ianuarie, la Săptămâna Mondială de Rugăciuni pentru Unitatea Creștină, când mergem în bisericile ortodoxe, cei mai mulți prezenți să se roage sunt catolici, pentru că lor li s-a spus să o facă, sunt pregătiți. Ortodocșii nu vin. Nu li se spune. Nu e un defect și nici nu au nimic împotrivă – dar, pur și simplu, nu e stilul lor. Cateheza nu e o activitate obișnuită în biserica ortodoxă. E excepțională, căci sunt preoți care o mai fac.

Și religia predată în școală?

Ora de religie e ora de religie. Ar trebui să fie oricum altceva. O informare despre toate religiile și fenomenul religios. Cateheza se face în biserică, de către preot. E o problemă, totuși, delicată. De aceea, rezultatele dialogului la nivel mare, ierarhic, nu au coborât spre o mentalitate comună credincioșilor catolici și ortodocși. Au rămas, undeva, ca niște repere, de care unii își mai aduc aminte, alții nu. Biserica catolică a încercat, în slujbe, dar mai ales în cateheză, să sublinieze ceea ce ne este comun, nu ce ne desparte. Există, însă, un bun simț al oamenilor, dedesubt sau dincolo de creștinism, uneori superficial sau doar de etichetă, dar e bun simț. În schimb, manualele de teologie ortodoxă, folosite în facultăți, spun pe mai departe că dreapta învățătură este la ei. E construită, teologia, pe un tip de apologetică obsoletă. Timpurile cer o schimbare.

Și noi am avut același tip de apologetică identitară, critică fațe de ceilalți. Dar am refăcut manualele sub motto-ul „Înapoi la rădăcini”. Ne-am întors la Biblie, la tradiția sfinților părinți și a primelor concilii, la spiritul primului mileniu, când biserica era una, nedespărțită. Ce ne desparte sunt 900 de ani în care am evoluat eclezial diferit, în alte contexte, și nu am știut unul de celălalt. De aceea e greu să armonizăm teologiile, acum. Iar Papa Francisc spune să lăsăm, deocamdată, dialogurile teologice, pentru că au nevoie de multă hermeneutică, de multă lectură și asimilare, iar în schimb să coborâm la nivelul întâlnirii obișnuite, a practicii umane, acolo unde omul suferă, unde are nevoie de ajutor. Să propunem solidaritatea sau comuniunea asta, caritatea creștină ca un drum al ecumenismului. Sfântul Ioan al Crucii spune că „în seara vieții noastre”, atunci când vom muri, „vom fi judecați despre iubire”. Toate disputele teologice sunt bune, dialectica est-vest sau orient-occident se poate preta la o competiție în sensul bun. Însă Papa Francisc pune accent pe un ecumenism practic, social, al solidarității cu omul în suferință. Acolo ne putem întâlni. Acolo se vede că suntem una – când ne întâlnim cu omul în suferință.

Nu dogma rostită răstit te face creștin

În Egipt, sigur, într-un alt context religios, Frățiile Musulmane s-au folosit de puterea lor de a oferi asistență socială acolo unde statul nu se ducea, pentru a cuceri electoral comunitățile abandonate de stat.

Vă referiți la prozelitism mascat. La alte interese ascunse în spatele acestei ajutorări.

Întocmai.

În biserica catolică, prozelitismul este interzis. Singurul mod de a face prozeliți, așa spune și Papa Francisc, este prin molipsire, prin atracție. Lumea să vadă ce stil de viață avem și să devenim atractivi. Atât. Doar prin trăirea noastră, prin stilul nostru de viață. A fi creștin, astăzi, nu mai e o chestiune de adevăruri dogmatice, rostite în piața publică, ci de mod de a fi. Și trecerea de la un dogmatism rigid și o încrâncenare liturgică spre un stil de viață unde aceste valori sau repere de învățătură dogmatică și morală devin un fel de haină pe care o îmbraci în mod firesc.

Cu ce diferă vizitele celor doi papi, la două decenii distanță?

E clar că în 1999, Papa nu a fost lăsat să meargă să își vadă frații și surorile din Moldova și Transilvania. Exista un soi de frică. România era prima țară ortodoxă care l-a invitat pe Papa Ioan Paul al II-lea, în blocul majoritar ortodox al țărilor din estul Europei exista o anumită teamă față de biserica catolică, alimentată de prejudecățile istorice. Și într-un fel putem să ne explicăm asta. Îi mulțumim lui Dumnezeu că a fost și așa. Au văzut, între timp, credincioșii ortodocși din România, că bisericile catolice din Occident sunt deschise și pentru ei. În Spania sunt aproximativ 180 de biserici catolice puse la dispoziția comunităților ortodoxe de români, unde se întâlnesc sâmbăta, duminica și își celebrează sărbătorile. Au văzut, deci, deschiderea, frățietatea care se manifestă din partea bisericii catolice. S-au întâlnit, s-au vizitat, s-au înmulțit căsătoriile mixte. Toate astea au lucrat în timp, în acești 20 de ani, și au modificat ceva în mentalitatea comună despre catolici. Când s-a pus problema vizitei Papei Francisc și la Iași, Șumuleu și Blaj, nu cred că au fost rezistențe sau prejudecăți care să o împiedice.

O motivație pentru ca Papa să meargă în diferite locații a fost să marcheze diferențele care există între noi, din punct de vedere liturgic, ca rit și ca limbă. Sunt două rituri catolice – latin și bizantin – și trei expresii lingvistice: una română, una maghiară și o a treia care însumează multele minorități (bulgari, croați, slovaci, polonezi, germani). A vrut să marcheze toate comunitățile, să-i vadă pe toți. Apoi, s-a ținut cont și de faptul că România e mare, dar nu avem autostrăzi să ajungem ușor între București și Șumuleu sau Iași. Papa va merge cu elicopterul și cu avionul. Dar pentru credincioși ar fi anevoios. Așa că lumea se adună în mai multe locuri, să nu fie deranjul prea mare, și vine el la ei.

Omul nu are nevoie de scurtături care eludează etica

Nu se știe foarte multe despre catolicii din România. Am avut o moștenire, în spațiul public, venită din timpul comunismului, când minoritățile trebuiau să rămână minorități, nu le scoți la suprafață oricând și în orice împrejurare. Doar de UDMR se știe, politic. Despre ceilalți minoritari nu s-a vorbit. Cred că trebuie mai multă simpatie față de minorități. Iar Papa va transmite acum acest mesaj, îi va scoate la suprafață, să arate că nu suntem de un singur fel, ci universali într-o țară cu un potențial lingvistic, cultural, religios foarte important. Dacă vreți, suntem o imagine în mic a Europei, o federație de minorități. Papa vine, iată, cu un mesaj: diferiți ca limbă sau ca rit, suntem totuși una. Avem destule provocări în zilele noastre pentru a nu pune în comun ceea ce e pozitiv în noi și ne unește. Uniți în diversitate.

Care ar fi aceste provocări?

De natură morală, publică, antropologică... Sunt amenințări la adresa omului ca ființă umană, odată ce, cu ajutorul științei, omul decide ce fel de sex să aibă, ce fel de ochi, culoare a părului...

Copii de catalog?

Da. Intrăm într-o zonă a manipulărilor antropologice, dar și a unui relativism moral sau epistemologic. Nu mai știm ce e adevăr, ce e bine. Mai avem repere? O lege dată în Parlament nu este neapărat legitimă. Avortul – am luat la întâmplare – nu e moral. Avortul nu e incriminat. Să nu ne surprindă dacă putem negocia orice. Se pare că nu mai există un adevăr transcedental și fiecare își croiește viața cum vrea. Aici ar trebui să apară vocea comună a creștinilor uniți. Apoi trebuie păstrat un echilibru între biserică și știință. Toate cercetările sunt la îndemâna omului.

Dar îmbunătățirile aduse tratamentelor? Celulele stem, de exemplu. Mă gândesc că fiecare creștin s-ar bucura de un an, de o lună sau măcar o zi în plus alături de aproapele său muribund.

În om există atâta inteligență, încât poate fi și etic în cercetarea lui, și roditor. Inteligența lui are potențialul de a descoperi tot ceea ce i-ar putea trebui să fie viu și sănătos. Nu e nevoie de scurtături în cercetare, care să eludeze dimensiunea etică.

 O istorie națională marcată de o comunitate renegată

Câți enoriași a pierdut biserica romano-catolică după ce greco-catolicii au avut din nou voie să practice?

Nu sunt foarte mulți. Dar sunt niște oameni minunați. Am deschis Biserica Sfânta Ana din București pentru greco-catolici, în 1990. Din cele 1.600 de familii câte existau în parohie, cam 3-400 erau greco-catolici complet sau amestecați. Nu am o statistică. Ei veneau și la romano-catolici, și la greco-catolici.

Ce credeți că i-a determinat pe greco-catolici să aleagă să frecventeze biserici romano-catolice, de rit diferit, și nu pe cele ortodoxe, bizantine?

Comuniunea cu Sfântul Părinte. Cei șapte episcopi care vor fi beatificați au murit pentru credința în această comuniune. Era cauză de viață și de moarte pentru ei. Biserica romano-catolică a avut, în România comunistă, un statut de biserică tolerată – deși se mai amestecau, nu ne lăsau de izbeliște, să facem ce vrem noi. Biserica greco-catolică fiind în afara legii, pentru mulți dintre enoriașii ei, noi am fost o barcă de salvare, nu pentru rit, ci pentru credință.

Dar, trebuie subliniat și spus asta: fără contribuția acestei biserici la trezirea simțului național, prin Școala Ardeleană, am fi scris în continuare în litere chirilice; ei au redescoperit rădăcinile latine ale limbii române, au schimbat grafia liturgică din limbaj slavon în latin. Ca să nu mai vorbim de scriitorii și poeții de mare valoare care au contribuit la modelarea limbii române: Rebreanu, Goga, Agârbiceanu, însuși autorul imnului național, Andrei Mureșanu. Din cauza contextului – frecușul dintre biserica ortodoxă și cea greco-catolică – în spațiul public nu li se dă importanța și nu este scos în evidență rolul jucat în construirea idealului național al României.