Regizorii și scenariștii de la ZFR au căutat povești în baza cărora au brodit narațiuni cu sens, capabile să sensibilizeze publicul, să-l pună pe gânduri, plasându-l în situații incomode, jenante, pentru că se dovedesc recognoscibile. În alte filme ne-au oferit subiecte incitante, intrigi acaparante, cvasi-polițiste, reflectând probleme sociale grave, nerezolvate în țările din Est, chiar și după treizeci și cinci de ani de la prăbușirea comunismului.

„Comatogen” (2025)

Este cel mai recent film al lui Igor Cobileanski, prezentat la actuala ediție a Zilelor Filmului Românesc de la Chișinău. Coproducție România/Moldova. Distribuție: Daniela Nane, Gheorghe Visu, Sergiu Costache, Theodor Șoptelea, Ada Lupu, Andrei Aradits. Film cofinanțat de CNC-urile de la București și Chișinău.

E o narațiune în care linia de demarcație între bine și rău e foarte relativă, permanent schimbătoare, întrucât orice impresie pe care și-o formează spectatorul, orice departajare a responsabilităților este dată peste cap în următorul segment al subiectului, relatat din perspectiva altui personaj implicat în conflict. O lume în care nimic nu este ceea ce pare.

Filmul narează drama morală a unei asistente medicale (interpretată de Daniela Nane), atrasă de șansa unui câștig suplimentar, îngrijind un bolnav în comă, dar pe parcurs ni se dezvăluie un păienjeniș de relații dubioase în interiorul și în jurul acestei familii.

Regizorul Igor Cobileanski, într-un interviu pentru TVR Moldova: „Filmul este o încercare de a ne îndemna să ne privim uneori în oglindă pentru a recunoaște că de foarte multe ori suntem tentați să mințim, să acoperim răul pe care îl comitem. „Comatogen” nu este neapărat o poveste moralizatoare, nu acest scop ne-am propus, nu cred că un film poate reeduca sau reformata conștiința unui spectator. Însă dacă reușim noi, echipa realizatoare, să forjăm caracterul unui individ în creștere, în evoluție, atunci ne bucurăm... Orice film al meu reușit, pe care vreau să-l vadă publicul, îmi dă o stare de împlinire, aproape de beatitudine.”

Actrița Daniela Nane: „Personajul jucat de mine mi s-a părut de la bun început foarte provocator. Citind scenariul am simțit că este rolul meu, pentru că există o calitate intrinsecă a sufletului acestei femei, comună cu mine. În ce privește expresia artistică, actoricească, Igor Cobileanski m-a ajutat foarte mult, arătându-mi foarte exact ce voia să livrăm.”

Sperăm, „Comatogen” să intre cât mai curând în rețeaua cinematografelor din Moldova și România, pentru că tot ce se derulează pe ecran rezonează cu ceea ce simțim, cu ceea ce trăim zi de zi. Un film care ne scoate din indiferența față de celălalt. Este misiunea artei adevărate.

„Jaful secolului” (2024)

Regie: Teodora Ana Mihai, scris de Cristian Mungiu. Distribuție: Anamaria Vartolomei, Ionuț Niculae, Rareș Andrici, Macrina Bârlădeanu, Thomas Ryckewaert, Mike Libanon, Lucian Ifrim, Alexandru Potocean. Este propunerea României pentru Premiile Oscar din 2026 la categoria „Film străin”.

Când auzim sintagma „jaful secolului”, noi, cei din Republica Moldova, ne gândim la miliardul furat din bănci de Șor, Plahotniuc și acoliții lor în 2014. În filmul scris de Cristian Mungiu, sintagma are o conotație persiflantă: valoarea tablourilor furate dintr-un muzeu din Olanda, căci despre asta e vorba – Picasso, Matisse, Gauguin, Monet – este de milioane de euro, însă ironia răzbate din ignoranța, din lipsa de sensibilitate a unor oameni de condiție joasă față de niște opere de artă inestimabile.

Filmul e inspirat dintr-un caz real: șapte tablouri furate de un grup de români de la muzeul Kunsthal din Rotterdam, în 2012.

Cum ajungi să furi tablouri

Doi tineri români, soț și soție, dintr-un sat prăpădit de pe malul Dunării, încearcă în Olanda (la Amsterdam, dacă am reținut bine) să câștige niște bani. Au de plătit rate la bancă și de îngrijit un tată în România, aflat în stare gravă la spital după un accident cerebral.

Natalia (Anamaria Vartolomei ) s-a angajat la o fermă agricolă. Vorbește engleza și îl ajută pe angajator să dirijeze fluxul de „amărășteni” români veniți să muncească pe contracte incerte. Ginel (Ionuț Niculae) stă mai prost, sortează gunoiul alături de alți migranți din lumea a treia.

Mihai, zis „Iță” (Rareș Andrici), îl ajută pe Ginel să iasă din situația lui degradantă, îi plătește datoriile, dar cum nimic nu e pe gratis în lumea asta, îi propune o afacere: să dea o spargere la Muzeul de Artă din oraș. Ideea îi vine de la o întâmplare neplăcută trăită de Natalia, care fusese invitată să servească la o petrecere exclusivistă și cam deocheată, unde invitații purtau măști (ca-n „Eyes Wide Shut”, filmul lui Kubrick). Încercarea unuia din participanții la acea agapă sardanapalică de a o seduce pe Natalia s-a soldat cu bruscarea fetei de către gărzi.

Iță – un tip inteligent, volitiv, cu imaginație – și partenera sa, jucată de Macrina Bârlădeanu (actriță născută în Basarabia), află că individul cu pricina e custode la Muzeul de Artă și astfel găsesc prilejul ideal de a da lovitura vieții lor, răzbunând umilința Nataliei, care însă nu bănuiește adevăratele lor intenții.

Reușesc, fură câteva tablouri cu o ușurință incredibilă și se întorc în România până se mai liniștesc apele. Însă pentru că a vinde niște opere originale de Picasso, Gauguin etc. se dovedește mai greu decât a le fura, în cele din urmă se dau de gol. Revin de unde-au pornit: la condiția lor de oameni proveniți dintr-o țară în care corupția înflorește, unde până și procuratura închide ochii la micile/marile infracțiuni, dacă-i iese un profit din asta. Dacă nu-i iese, își regăsește, subit, onoarea meseriei.

Nimeni nu scapă curat

E o poveste despre inegalitate și inechitate, despre relația conflictuală dintre un Occident îmbuibat, riguros și moralist, dar de fapt pervers (un clișeu exploatat din plin de către realizatorii peliculei) și migranții din Est, pe care sărăcia, disperarea, neputința de a se integra în țara de adopție îi aduc în situația, pe femei, să-și vândă corpul străinilor, iar pe bărbați, să devină delincvenți.

„Jaful secolului” are tot ce-i trebuie unui thriller: intrigă, suspans, sex, antren, pasiuni devoratoare, răsturnări spectaculoase. Și contraste. Uneori exagerate.

Olandezi călcând prin glodul unui sat mizer din România, încercând, alături de poliția română, să dea de urma tablourilor furate – scena are efecte grotești, pe care un cineast român nu le putea rata. Dar e un contrast prea evident, prea căutat. Ca și prezența Nataliei – Anamaria Vartolomei, actriță româncă afirmată în Franța, e o revelație ca joc și ca apariție pe ecran: frumoasă, distinsă, aristocrată – în acel mediu decăzut și promiscuu. E scandalos. Nu-ți poți imagina cum o tânără cu însușirile ei putea închega o relație matrimonială cu personajul Ginel. Dar... desigur, multe se întâmplă în viață.

Până la urmă, nici Natalia, care întruchipează partea luminoasă a românului – e modestă, sârguincioasă, dorește să câștige bani cinstiți, arată multă compasiune față de bătrâna pe care o îngrijește într-o casă burgheză la Amsterdam – nu scapă nepătată. Se desparte de soțul ei, scârbită de minciunile și de violența acestuia, dar are o ezitare morală atunci când trebuie să aleagă între a salva tablourile (corpurile delicte căutate de autorități) și soțul ei, acuzat de furt, cu care are o fetiță.

P.S.

De necrezut, dar o stranie coincidență a făcut ca la câteva zile după difuzarea la Chișinău a filmului scris de Cristian Mungiu, presa să relateze despre o spargere la muzeul Luvru, dată pe 19 octombrie 2025. Au fost extrase bijuterii de sute de milioane de euro, între altele și un colier cu smaralde și diamante ce a aparținut împărătesei Marie-Louise, soția lui Napoleon Bonaparte. Doi dintre hoți au fost prinși... Un alt „jaf al secolului” așteaptă să fie imortalizat pe marele ecran. Ce-ar fi arta, dacă n-ar exista infractori?